« Pagina anterioara Cuprins

[Pagina 155]

[Pagina 156]

[Pagina 162]

Comunitatea din Bacău avea o relație foarte strânsă cu Țara Israelului încă din anii 1880. Prima migrație a evreilor din Bacău către Țară a avut loc în 1882, împreună cu evrei din apropiata localitate Moineşti. Această  migrație a continuat și în anii următori. Dragostea  pentru Israel era adânc înrădăcinată în inimile membrilor mișcării Hovevei Țion^[1] sioniști și chiar evrei care cunoșteau organizația Kol Israel Haverim^[2]. Mulți evrei din Bacău visau să creeze o patrie în Israel și să se stabilească acolo. Este  important de menționat că membrii Kol Israel Haverim erau foarte activi în Bacău. Nu intenționăm să explicăm toate influențele sau întreaga istorie care i-a determinat pe evreii din Bacău să se mute în Țara Israelului înainte de Primul Război Mondial. Dorim doar să explicăm o mică parte a acestei povești, care aproape că nu a fost cercetată până acum: relația dintre evreii din Bacău și școala agricolă Mikve Israel, înainte de Primul Război Mondial.

Este important  de menționat că școala Mikveh Israel a fost înființată în anul 1870 de către organizația Kol Israel Haverim. Aceasta nu a fost o instituție sionistă și nu a aparținut mișcării Hovevei Țion. De  asemenea, Kol Israel Haverim, organizația fondatoare, nu era sionistă. Creatorii săi au fost evrei din Franța care doreau să ajute evreii săraci din țările estice, țările islamice și Europa de Est. Ajutorul pe care îl ofereau, în viziunea lor, consta într-o educație profesională, de preferință în domeniul agricol, împreună cu o educație modernă, în special în limba franceză.

[Pagina 163]

Cu toate acestea, școala agricolă Mikveh Israel a fost înființată în Țara Israelului, însă nu și-a pregătit elevii pentru sionism sau pentru construirea de așezări, ci doar i-a învățat pe evrei meserii agricole. Numele Mikveh Israel amintește de „Speranța lui Israel”, cartea rabinului Menashe Ben Israel. Cei din Kol Israel Haverim considerau că „Speranța lui Israel” nu se referea la crearea de așezări agricole în Israel, ci la capacitatea evreilor de a deveni productivi și de a se integra în țările în care trăiau. Dacă un absolvent al școlii Mikveh Israel își găsea de lucru ca fermier în Israel – foarte bine. Dacă nu, Kol Israel Haverim îl angaja într-o așezare agricolă evreiască din altă țară, acolo unde considerau că existau mai multe oportunități, precum Canada, Australia sau Argentina. În acele  țări existau așezări agricole evreiești bazate pe ideologia Kol Israel Haverim, care sublinia că agricultura era o responsabilitate evreiască, întemeiată pe principiile teritorialismului. Acesta a fost și cazul unor băieți adolescenți din Bacău.

Înscrierea la Mikveh Israel se făcea cu aprobarea sediului central al organizației Kol Israel Haverim din Paris. Familii sărace din România, care erau apropiate de viziunea Kol Israel Haverim, se adresau acestui sediu, cerând ca fiii lor să fie admiși cu scutire de taxe de școlarizare și cu asigurarea că școala va fi responsabilă de întreținerea lor pe toată durata studiilor. Acest  lucru necesita și aprobarea directorului școlii, iar ulterior și recomandarea reprezentantului Kol Israel Haverim în România, Y. Astrock. Fiii celor care emigraseră deja din România în Țara Israelului puteau, de asemenea, fi acceptați la școală. Elevii din Bacău proveneau din ambele categorii.

La data de 5 iulie 1892, H. Greenberg a fost acceptat la Mikveh Israel ca elev. El s-a născut în Bacău cu 15 ani înainte, iar familia sa s-a mutat în Țara Israelului, în moșava^[3] Rishon Lețion. Dorea să devină fermier, dar a renunțat la această dorință după un an de studii. La 31 decembrie 1893, a părăsit școala și a început să lucreze ca dogar (făuritor de butoaie) în Rishon Lețion, moșava în care locuia. (Vezi Arhivele Centrale Sioniste din Ierusalim, dosarul J41/301: arhivele școlii agricole Mikveh Israel).

În anul 1896, un elev pe nume Reuben Segal, care s-a născut și el în Bacău, a început să urmeze cursurile la Mikveh Israel. A  fost printre cei mai buni elevi ai școlii. În al cincilea an de studii, în 1901, directorul Yosef Neaga l-a recomandat pentru postul de tehnician agricol la noua școală a organizației Kol Israel Haverim din Slobodka Lesna, în Galiția.

„Reuben Segal este unul dintre cei mai buni elevi, pe cale să își încheie studiile la școală, un elev despre care nu am avut niciodată plângeri pe toată durata studiilor sale la Mikveh Israel – nici în privința muncii, nici în privința disciplinei, nici în privința perseverenței la învățătură.” Acestea sunt cuvintele directorului școlii, Yosef  Neaga, într-o scrisoare adresată secretarului organizației Kol Israel Haverim, Jack Bigar. Neaga adaugă ulterior că nu doar Reuben Segal, ci și alți doi absolvenți sunt printre cei mai buni elevi ai școlii și că pot fi de mare folos directorului școlii agricole din Slobodka Lesna.

În anul 1908, un alt elev, pe nume Bernard Adelshtein, originar din Bacău, a sosit la Mikveh Israel. Avea 15 ani când a venit în Israel împreună cu alți cinci elevi nou-veniți din România, pe baza recomandării lui Y. Astrock.

[Pagina 164]

Numărul  elevilor de origine română a crescut în urma răscoalei țărănești din 1907 și a consecințelor antisemitismului asupra evreilor din România. Ideile  de productivitate, teritorialism și imigrație s-au răspândit și mai mult în rândul evreilor români.
Familia  Adelshtein avea o legătură puternică nu doar cu organizația Kol Israel Haverim, ci și cu Țara Israelului. Părinții  tatălui, N. Adelshtein,  locuiau în moșava Zichron Yaakov, „în care majoritatea coloniștilor provin din comunitatea evreiască din Bacău.” (Din  scrisoarea directorului școlii Mikveh Israel, S. Lupu, din 11 august 1909: Arhivele Centrale Sioniste, dosarul J41/127).

El chiar a cerut directorului școlii permisiunea ca fiul său, care locuia în internat, să poată vizita moșava unde trăiau rudele sale, în timpul vacanței de vară.

Bernard Adelshtein a fost, de asemenea, unul dintre cei mai buni elevi de la Mikveh Israel. Totuși, ca mulți adolescenți, a avut probleme de disciplină. Tatăl său, care locuia în continuare la Bacău, era la curent cu ceea ce făcea fiul său și chiar a început să se îngrijoreze. După avertismente severe din partea tatălui, Bernard a promis că își va îmbunătăți notele (pierduse 3 puncte din cauza comportamentului nepotrivit repetat). N. Adelshtein era tatăl a 6 copii: 4 fete și 2 băieți, cel mai mic dintre ei având 5 ani în 1910. Într-o scrisoare către Shmuel Lupu, el a scris: „Speram că, trimițându-l pe fiul meu la instituția pe care o conduceți cu atâta onoare, el va deveni sprijinul meu la bătrânețe.” (Din Arhiva Centrală Sionistă, dosarul J41/134, scrisoare în limba română). Afecțiunea sa pentru Mikveh Israel reiese clar din scrierile sale.

Bernard Adelshtein a devenit un elev excelent și disciplinat. „Este unul dintre cei mai buni elevi din clasa sa. Sper ca, în curând, comportamentul lui să se ridice la nivelul realizărilor sale academice și profesionale. Mă bucur să vă spun că elevul meu dorește și, în cele din urmă, a început să devină cu adevărat un elev de excepție.” (O scrisoare de la Shmuel Lupu, directorul școlii Mikveh Israel, către N. Adelshtein, tatăl îngrijorat din Bacău, la 5 august 1910. Arhiva Centrală Sionistă, dosarul J41/333).

Bernard a absolvit școala Mikveh Israel la data de 1 septembrie 1912, ca unul dintre cei mai buni elevi. Familia sa nu a rămas în România. N. Adelshtein a decis să emigreze în Argentina; deși fiul său, Bernard, era foarte atașat de rudele sale din Israel și de colegii de la Mikveh Israel, el a fost de acord să emigreze în Argentina. Acest lucru poate fi, de asemenea, un rezultat al studiilor sale despre productivitate și crearea de așezări, în spiritul abordării practice a organizației Kol Israel Haverim, care punea accent pe productivitate mai mult decât pe stabilirea în Țara Israelului. Bernard Adelshtein s-a întors în România pentru a-și ajuta familia să se pregătească de plecare. Tatăl  său a fost profund impresionat de fiul său și de educația primită la Mikveh Israel.

„Este datoria mea să exprim mulțumirea pentru educația bună pe care fiul meu a primit-o la Mikveh Israel, sub înalta dumneavoastră supraveghere și răspundere. L-ați  tratat pe fiul meu ca și cum ar fi fost al dumneavoastră. L-am trimis pe fiul meu în grija domniei voastre onorabile și, cu ajutorul lui Dumnezeu, s-a întors un om conștient de sine. Să vă dăruiască Sfântul, Binecuvântat fie El^[4], mulți ani, pentru binele școlii și viață lungă pentru distinsa dumneavoastră familie.” (Scrisoarea lui N. Adelshtein către Shmuel Lupu, din 5 iulie 1912. Din Arhiva Centrală Sionistă, dosarul J41/143, scrisoarea este în limba română). Bernard Adelshtein i-a trimis o scrisoare lui Shmuel Lupu în limba franceză, mulțumindu-i pentru sprijinul financiar primit în momentul emigrării sale în Israel, iar anterior îi mulțumise și lui Y. Astrock …și pentru că v-ați îngrijorat pentru mine… Nu voi uita niciodată ajutorul pe care mi l-ați oferit, onorate domn… Vă voi purta mereu în amintire, alături de cei patru ani în care am fost sub îndrumarea dumneavoastră.” (Scrisoare din 5 noiembrie 1912. Arhiva Centrală Sionistă, dosar J41/144).

[Pagina 165]

Tânărul de 19 ani, care s-a întors temporar în orașul natal după o absență de patru ani, a descris situația din România, în special din Bacău, într-o lumină sumbră. Mărturia sa, din anul 1912, reflectă perioada de criză economică și politică din România. Perspectiva lui este cea a unui evreu care a studiat în străinătate, a adoptat ideologia organizației Kol Israel Haverim și cunoștea foarte bine agricultura. Simțindu-se neliniștit și înfricoșat, așteaptă cu nerăbdare să părăsească țara cât mai curând. Scrisoarea sa oferă o perspectivă valoroasă pentru istoricii care cercetează această perioadă.  „Iată-ne  părăsind România într-o situație amenințătoare. Există un adevărat colaps pe piața de capital. Doar  câțiva oameni nu au dat faliment. Două motive principale ale acestei crize financiare sunt producția agricolă slabă din acest an și războiul balcanic.”

Recoltele de vară au părut inițial promițătoare, până când ploile continue din toamnă au cauzat pagube semnificative. Acest lucru a fost valabil mai ales în cazul recoltelor de porumb, care reprezintă un aliment de bază pentru fermierii români. Este cunoscut de către Domnia Voastră că, pentru a recolta porumbul, acesta trebuie să fie complet copt și uscat. Anul acesta acest lucru nu a fost posibil, deoarece a început să ningă pe neașteptate, când știuleții erau încă pe câmp, ceea ce a provocat panică în rândul fermierilor, care au fost nevoiți să recolteze în grabă. Totuși, va fi dificil de depozitat un grăunte a cărui coacere este îndoielnică și care este îmbibat cu apă. Pelagra, o boală cumplită, se va răspândi în satele ruinate ale României.

În ceea ce privește celelalte tipuri de cereale, acestea au putrezit pe câmp, iar ceea ce s-a recoltat este de calitate slabă. Și viile au fost afectate; recolta din acest an a fost nu doar slabă cantitativ, ci și de calitate proastă. Recoltele  de fasole și cartofi au fost, de asemenea, mult mai slabe decât anul trecut.

Primim  doar informații extrem de neclare despre desfășurarea războiului. Pe prima pagină a aceluiași ziar citim relatări contradictorii: „O mare victorie pentru turci”, „Bulgarii au înaintat”, „O victorie uriașă pentru turci”, „Turcii solicită intervenția marilor puteri”. Dar, contrar acestor relatări care se contrazic între ele, aici știm aproximativ ce se întâmplă. Turcia este pe moarte.

Se zvonește și despre o mobilizare generală în România, deși guvernul afirmă că această țară își va prezenta cererile la sfârșitul războiului.  Imaginați-vă în ce situație trebuie să se afle acum Mikveh Israel, lipsită de lucrători, și sunt curios să știu dacă este adevărat că mulți evrei din Țara Israelului s-au oferit voluntari să se înroleze în armată pentru a merge la război.

O nouă lege privind industria locală a venit să pună capăt ambiguității care îl înconjura pe evreul român, și părea începutul unui viitor mai bun. Această lege stipula: „Este considerat român orice lucrător care nu beneficiază de protecție străină”. Acesta este primul pas spre obținerea drepturilor omului, pentru care trebuie să binecuvântăm „Uniunea Evreilor Români”.  Am uitat să menționez în scrisoarea mea despre industria vinului și cum funcționează aceasta în România. Este  de necrezut, dar adevărat, că în Europa nu se știe nimic despre munca noastră importantă de pasteurizare.

[Pagina 166]

Industria vinului în România este printre cele mai falimentare industrii. Oamenii nu știu că sucul de struguri se transformă în vin din cauza bacteriilor. Și  nici nu le pasă deloc de procesul de fermentare al vinului. Nu  există ventilație, nici plan, nici supraveghere zilnică. Vinul este lăsat în voia lui Dumnezeu și, din acest motiv, vinurile românești sunt de o calitate mediocră.

Cu toate acestea, mulți români, ale căror guri și gâturi au fost distruse din cauza consumului excesiv de alimente picante, sunt gata să jure cu Evanghelionul^[5] în mână că vinul bun dintr-o anumită vie românească este mult mai bun decât vinurile din podgoriile din Bordeaux sau Medoc. Această perspectivă poate fi înțeleasă după ce vezi un român bând pelin picant dintr-o singură înghițitură.

„Și  în curând vor începe alegerile pentru parlament, iar cetățenii noștri vor petrece multe zile bând vinurile românești. Este cu siguranță posibil să discutăm mai pe larg, să facem cercetări speciale asupra acestor observații interesante și a veștilor transmise de noul absolvent al școlii agricole. Se pare că aceasta a fost scrisoarea pe care a trimis-o în România.”
Bernard Adelshtein și familia lui s-au mutat în Argentina pe 7 decembrie 1912, după  o călătorie cu vaporul care a durat 17 zile. Familia Adelshtein s-a stabilit în comunitatea agricolă Santo Tomas. Bernard Adelshtein a început să lucreze ca tehnician agricol la ferma Estancia 25, nu departe de capitala Buenos Aires. A avut mult succes în munca sa și a fost promovat. Și-a ținut chiar promisiunea de a continua să scrie scrisori lui Shmuel Lupu, profesorul și rabinul său. I-a trimis observații profunde, scrise cu un talent literar considerabil, descriind situația așezărilor agricole evreiești din Argentina. A explicat situația din toată Argentina: oamenii, liderii, evenimentele, metodele de agricultură și, de asemenea, începutul mișcării fermierilor evrei și mișcării socialiste din Argentina, precum și celebrarea zilei de 1 mai. A rămas interesat de starea Țării Israelului și de starea foștilor săi colegi de clasă, a vechilor săi profesori, precum și a României și a restului țărilor balcanice.  Observațiile sale par să fi fost folosite și ca sursă de informații de către Kol Israel Haverim, referitor la situația coloniștilor evrei din Argentina, care s-au stabilit acolo prin intermediul organizației. Totuși,  corespondența lui cu Shmuel Lupu a căpătat o nouă formă, aceea a unei relații între doi vechi prieteni. Shmuel Lupu continuă să îl aprecieze pe Bernard Adelshtein într-un mod foarte pozitiv. Aceste scrieri, care au continuat până în decembrie 1913, cu puțin timp înainte ca Shmuel Lupu să se pensioneze din funcția de director al școlii Mikveh Israel, sunt păstrate în arhivele școlii agricole.

(Un extras dintr-un articol mai amplu prezentat ca prelegere la Centrul de Studiu al Evreilor Români, la Universitatea Ebraică din Ierusalim. Bazat pe cercetarea arhivelor școlii agricole Mikveh Israel, care se află în Arhivele Sioniste Centrale din Ierusalim).

Note ale traducătorului:

1. Hovevei Zion a fost o mișcare socială/politică de la sfârșitul secolului al XIX-lea în Europa de Est.  Return
2. O organizație evreiască internațională a cărei misiune era să ofere educație și dezvoltare socială evreilor din Orientul Mijlociu, Africa de Nord și Europa de Est. Return
3. Colonie. Return
4. HaKadosh Baruch Hu – Dumnezeu.  Return
5. Evanghelie. Return

[Pagina 171]

Au trecut  mai bine de 50 de ani și de fiecare dată când îmi amintesc de acest incident, tremur de frică. Eram președintele asociației studenților evrei din Bacău. Sarcina mea cea mai importantă era să colectez bani pentru membrii noștri lipsiți de mijloace, dar eu făceam parte din „studenții liberi”, adică dintre cei care apăreau doar la examene.

Fiind cea mai bună sursă de venit pentru fondul de burse, am ajutat la invitarea tuturor felurilor de personalități renumite din literatură sau știință pentru a susține conferințe și a organiza simpozioane sau discuții literare. În acest fel, l-am adus de la București pe scriitorul și jurnalistul N.D. Cocea^[1], care a vorbit despre romanul său picant, Pentru un Petec de Negreață; pe scriitorul Ionel Teodoreanu^[2], în legătură cu cartea sa, Medelenii; pe teologul, scriitorul și traducătorul Bibliei ebraice în limba română, Gala Galaction^[3]; celebrul neurolog Gheorghe Marinescu^[4]; și pe scriitorul Petre Bellu^[5], un mare autor care ne-a ținut o conferință despre cartea sa, Apărarea are Cuvântul. Dar înainte să mă extind asupra lucrurilor legate de Petre Bellu, trebuie să povestesc, între paranteze, câteva lucruri despre vizita profesorului de neurologie. Persoanele   renumite,  oricât de talentate ar fi, sunt la fel de ciudate.

Când am ajuns la Hotel Marasti ca să îi urez bun venit, m-am trezit într-un coșmar. O pereche de pantaloni atârna pe șifonier, aparatele de bărbierit stăteau pe valiză ca niște soldați aliniați, iar, pe deasupra, în coșul de gunoi fuseseră aruncate hârtiile cu prelegerea sa, „Teoria îmbunătățirii rasei”. Profesorul, cu părul alb nepieptănat și cu ochii umflați care aproape îi ieșeau din orbite, mă privește ca pe o creatură ciudată și mă întreabă imediat:

– Ești nebun?
– Nu, onorate profesor, eu sunt reprezentantul studenților.
– Ce studenți?
– Studenții evrei…
– Ce caută studenții evrei aici?

[Pagina 172]

Se pare că faimosul profesor uitase motivul pentru care venise la Bacău. M-a  tratat ca pe unul dintre pacienții săi. A trebuit să aștept mai bine de o jumătate de oră până s-a liniștit și, în cele din urmă, am reușit să-l conving să vină după-amiaza să țină prelegerea. Mi-a  provocat o mare îngrijorare. Ce  m-aș fi făcut dacă nu s-ar fi prezentat? Ce ar trebui să fac cu publicul? Până la urmă, am încasat cotizațiile! Dar  totul e bine când se termină cu bine.

A fost păcat că nu a fost la fel cu Petre Bellu. La vremea aceea, cartea lui, „Apărarea are Cuvântul”, o lucrare autobiografică ce se desfășoară în lumea prostituatelor, era la modă. Cartea avusese un mare succes în rândul cititorilor, asemănător cu „Amantul Doamnei Chatterley”^[6], și era foarte cunoscută în acele vremuri. Știam  că, dacă l-aș fi adus pe Petre Bellu la Bacău, succesul ar fi fost asigurat dinainte. Așa  a și fost la început. În ziua discuției, am numit evenimentul „discuție juridică”, pentru că cartea aborda teme de apărare legală, acuzare și crime, iar o mulțime mare se adunase la intrarea cinematografului Lux.

Cu un ochi atent, se putea recunoaște toate „doamnele” și „madamele” de la hotelurile dubioase, Europa și New York, „lucrătoarele de matineu delux”, care lucrau pentru croitoreasa Yolanda, în trei schimburi pe zi, fără să poată face față cererii. Și  proxeneții erau prezenți, îmbibați de furie, cu părul uns cu gel, ștergându-și fețele cu batiste cât cearșafurile. Așezați lângă ei se aflau vlăstarele înaltei societăți, soțiile negustorilor, elevii mai mari de liceu, întreaga elită a orașului.

Am bănuit oare că afacerea nu va reuși și că nimeni nu mă va ierta pentru că am adus prostituatele la discuție? Ce era să fac? Petre  Bellu era idolul lor, scriitorul lor. Ele veniseră la discuție ca să plângă pentru eroinele din carte, așa cum vărsau lacrimi când citeau cartea între vizitele clienților lor. Coadă la casa de bilete continua să crească de la oră la oră, oprindu-se doar din când în când atunci când sosea vreo personalitate a orașului, care era întâmpinată imediat cu aplauze.

L-am ținut pe Bellu de mână, ca să nu dispară în cârciumă; într-adevăr, fusesem avertizat despre acest obicei păgubos al lui. În  cele din urmă, au sosit și „membrii tribunalului”. „Avocatul” era Poldi Filderman, tânărul socialist din bogata familie Filderman; „procurorul” era un doctor, expert în boli cu transmitere sexuală; iar judecătorul principal era un adevărat judecător, pe care am reușit cu mari dificultăți să-l aduc la discuție.

Discuția  s-a transformat cu adevărat într-un spectacol.  Necazurile  au început abia la final, când autorul a fost invitat pe scenă. Era  foarte timid, iar emoțiile de scenă se vedeau clar pe chipul său supt. A bâlbâit puțin și a vorbit despre „mama” autorului (în loc să menționeze mama personajului principal al cărții), care ar fi ales ghiveciul cu flori ce împodobea scena, iar pentru a preveni o catastrofă, l-am tras rapid în culise. Amândoi am fost mulțumiți; în afară de acest incident, succesul a fost extraordinar.

[Pagina 173]

Aplauze  pentru scenele deschise și închise. Aplauze sau palme peste obrazul meu de la negustorul furios pe mine că am așezat prostituate lângă femei cinstite și fete virtuoase. Bietul om nu știa că soția lui „lucra” ore suplimentare pentru Yolanda, stăpâna bordelului, ca să obțină banii în plus necesari pentru a-și umple garderoba!

Note ale traducătorului:

1. N.D. Cocea (1880–1949), scriitor, jurnalist și activist politic român. Lucrarea în cauză este o satiră politică din 1934 scrisă sub forma unui roman erotic. Return
2. Ionel  Teodoreanu (1897–1954), scriitor român; „Medelenii” se referă la o trilogie de romane intitulată La Medeleni, scrisă între 1925–1927 și considerată opera majoră a lui Teodoreanu. Return
3. Pseudonim literar al unui scriitor roman și teologul creștin Grigore Pisculescu (1879–1961), care a avut o relație activă cu comunitatea evreiască, scriind articole pentru publicații evreiești și susținând conferințe în sprijinul înțelegerii interreligioase și al mișcării sioniste; a fost un mare admirator al lui Theodor Herzl. O mică piațetă din Ierusalim, lângă Valea Crucii, îi poartă numele. Return
4. Gheorghe Marinescu (1863–1938), fondatorul Școlii Românești de Neurologie și primul care a utilizat cinematografia în studiile medicale, realizând primele „filme științifice”, https://www.researchgate.net/publication49595382_An_Excursion_Into_the_Medical_Activity_of_Doctor_Gheorghe_Marinescu Return
5. Petre Bellu (1896–1959), scriitor și dramaturg român. Return
6. Roman din 1928 al autorului englez D. H. Lawrence. Return

  Bacău, Romania     Yizkor Book Project     JewishGen Home Page

Copyright © 1999-2025 by JewishGen, Inc.
Updated 14 Jul 2025 by LA