« Pagina anterioara Cuprins Pagina urmatoare »

[Pagina 113]

[Pagina 114]

[Pagina 115]

În anii 1925–1939, evreii din România erau puternic influențați de liderii lor, care erau membri ai partidelor politice „istorice” românești – Partidul Liberal și Partidul Țărănesc Național. La alegeri, ei votau pentru aceste partide menționate. Aceste partide erau interesate să servească interesele românești și nu țineau prea mult cont de populația evreiască.

Sub influența situației internaționale și a dezvoltării mișcării sioniste la nivel mondial – în timp ce partidele românești nu aveau în vedere adevăratele interese ale evreilor, cum ar fi promovarea culturii evreiești, credința națională evreiască în ideea sionistă, lupta împotriva asimilării și pentru egalitate în cadrul comunității – evreii din România, conduși de Dr. Singer, au înființat pentru prima dată propria lor listă, Partidul Evreiesc, cu scopul de a alege un evreu care să-i reprezinte în mod exclusiv și autentic în Parlamentul României.

Evreii din Bacău, care numărau aproximativ 10.000 de persoane, nu reprezentau o forță neglijabilă în alegeri. Ei votau cu Partidul Liberal sau cu Partidul Țărănesc, la fel ca ceilalți evrei din România.

 Având în vedere influența sioniștilor care făceau parte din Consiliul Comunității Evreiești – Israel Drimer, Itzhak Avraham, Dr. Shmuel Shabat, frații Glassman, Wolf Isser, D. Roșu, Dr. Tecuceanu, frații Itzkovici și eu – precum și a altor activiști sioniști care nu erau membri ai consiliului, precum avocatul Glassman, Zighi Drimer, Dr. Reuven Rotenberg, Dr. A. Klein – evreii din Bacău au decis să sprijine Partidul Evreiesc la alegerile naționale.

[Pagina 116]

Acest fapt a trezit temeri în rândul partidelor românești „istorice”, care se temeau că nu vor obține suficiente voturi în Bacău și au încercat să influențeze populația evreiască locală pentru a le susține. La început, au încercat să-i convingă prin intermediul a doi dintre liderii comunității: Uzias Hershkovitz (din partea Partidului Liberal) și Yosef Feldhar (din partea Partidului Țărănesc). Când politicienii români au realizat că evreii din Bacău continuau totuși să sprijine Partidul Evreiesc, au încercat să exercite influență direct asupra conducerii care susținea acest partid.

În această perioadă, am fost membru al Consiliului Comunității din Bacău și șef al diviziei pentru educație și religie, având o influență puternică asupra evreilor din Bacău. Ministrul, profesorul Burcea, împreună cu avocatul Cristian, au venit la mine acasă și m-au rugat să țin discursuri în cel puțin trei adunări electorale, pentru a convinge evreii din Bacău să voteze cu Partidul Țărănesc, astfel încât ministrul să fie ales deputat în parlamentul României. În schimb,  mi-au promis că toate ușile instituțiilor guvernamentale mi-ar fi deschise, dacă aș avea vreodată nevoie. Însă răspunsul meu a fost: „Domnule ministru, nu pot promite că voi face ceea ce mi-ați cerut, deoarece eu reprezint Partidul Evreiesc Sionist…”

În anul 1942, comunitatea evreiască din Bacău a primit o telegramă de la „Centrul Evreiesc” din București, prin care se anunța că deputatul Robu, membru al partidului antisemit cuzist^[1], vizita toate comunitățile evreiești din România și avea în posesie două suluri de Tora pe care le oferea spre vânzare.

Din prudență, „Centrul Evreiesc” a recomandat tuturor comunităților evreiești din România să nu le cumpere, de teamă să nu fie pedepsite de regim.

Consiliul Comunității din Bacău a decis să nu cumpere sulurile de Tora. Eu, care eram membru al Consiliului Comunității din Bacău și conducător al secției sale pentru educație și religie, am decis totuși să le cumpăr, ca persoană privată și nu ca reprezentant al comunității – deși îmi era teamă de pericolul posibil...

În acest scop, am luat legătura cu un ofițer de poliție pe nume Cristescu, din cadrul poliției din Bacău, și l-am rugat să mă ajute să obțin cele două suluri de Tora. Din prudență, l-am convins pe Cristescu să vină cu mine la întâlnire, sub pretextul că mă reținea pentru un interogatoriu – și el a acceptat. Robu era  cazat la hotelul lui Itzik Mandel, în centrul orașului. Acest  hotel era una dintre clădirile în care locuiau familii evreiești la parter.

Am intrat în camera lui Robu împreună cu Cristescu și am cumpărat cele două suluri de Tora pentru 50.000 de lei. I-am spus că mă duc să aduc banii... Imediat am coborât la Abraham Bigman și Lazar Singer, care locuiau în acea clădire, la parter. Le-am povestit totul și le-am spus că, după ce voi primi sulurile de Tora în mâini, le voi arunca pe fereastră în curtea interioară a hotelului, iar ei le vor prinde și le vor duce acasă.

[Pagina 117]

Robu fusese de acord cu sfatul meu și cu aceste condiții, deoarece nu dorea ca lumea să vadă evrei ieșind din camera lui cu suluri de Tora. Și așa a fost: am plătit prețul stabilit, am luat sulurile de Tora și le-am aruncat pe fereastră. În urma acestui incident, mi-a fost teamă pentru viața mea și a trebuit să mă refugiez în casa unor rude, familia Hass din cartierul Mărgineni. După câteva zile, Consiliul Comunității Evreiești a aflat că eu cumpărasem sulurile de Tora de la Robu. Ei mi-au propus o înțelegere: să-mi restituie banii cheltuiți pentru suluri, iar în schimb eu să predau sulurile în posesia comunității.

Potrivit lor, eram obligat să dau comunității sulurile de Tora, deoarece, atunci când există o comunitate organizată, nu are sens ca o persoană privată să păstreze suluri de Tora de care este interesată comunitatea. Conducerea comunității s-a adresat rabinului Moshe Cahane Blank pentru a delibera și a decide în mâinile cui ar trebui să rămână sulurile de Tora. Am  fost chemat la discuție. Discuția  a durat o săptămână. Au fost invitați să-și exprime opiniile câțiva evrei foarte respectați din oraș: Grad, Nachmanson, Naftali, Jan Singer. Decizia a fost acceptată în unanimitate: cele două suluri de Tora aveau să rămână la mine și nu să fie predate comunității... Astăzi simt mândrie că am fost dispus să îmi asum acele încercări și suferințe, precum și frica, și că toate acestea nu au fost în zadar. Am adus cele două suluri de Tora în Țara Israelului...

Note ale traducătorului:

1. Un partid național-creștin de dreapta. Return

[Pagina 118]

„Aici, am găsit Bacăul!” — m-am gândit, când am văzut cum imagini și întâmplări, fapte și episoade, au început să-mi răsară în memorie în timp ce răsfoiam o carte foarte veche de-a mea despre această comunitate sfântă.

 A existat o comunitate evreiască în Bacău începând cu secolul al XVII-lea. Dovadă în acest sens este existența unei pietre funerare din anul evreiesc 5464 (1704) în vechiul cimitir de pe strada Cremenei. De asemenea, există multe alte pietre funerare și monumente din piatră din secolul al XVIII-lea, printre care și cel al Maghidului^[1] Issaschar ben Yehuda Leib, din anul 1763.

Registrul  Hevra Kadisha locală, care începe în anul 1774, oferă informații despre numeroase acțiuni și evenimente care au avut loc — evenimente importante în viața comunității evreiești. Acest  registru a fost păstrat până în zilele noastre.  Studiindu-l,  putem observa activitatea intensă a Hevra Kadisha. Printre activitățile sale se numărau și unele de natură economică și socială: îngrijirea bolnavilor, îngrijirea băii rituale, luarea deciziilor privind legile comerciale și altele. Această Hevra Kadisha a continuat să existe în Bacău până în anul 1841.

O societate Talmud Torah este menționată încă din anul 1828. Asociații  ale muncitorilor evrei – „Lucrătorii Dreptății” – au existat, de asemenea. Funcțiile lor –  economice, dar și educaționale, comunitare, sociale și chiar etnografice – aveau o mare importanță. Bresla  croitorilor evrei a fost înființată în anul 1832. În arhiva guvernamentală din Iași^[2] există documente care se referă la această breaslă. În anul  1851,  breasla cizmarilor evrei a fost reînnoită. În    secolul al XIX-lea au apărut  diverse organizații evreiești, cu scopuri culturale, de ajutor reciproc și caritate, activitate economică și asociații religioase. Dintre acestea, trebuie menționată organizația „Caritatea Poporului”, care a funcționat în Bacău în perioada 1870–1968. I s-a atribuit o importanță deosebită deoarece a fost fondată de M. Schwartz, un educator și autor de manuale, care a condus și școala evreiască în anii 1869–1871.

[Pagina 119]

A. D. Birenberg, autorul cărții „Cronica evreilor din Bacău”, a menționat în lucrarea sa diverse evenimente conform tradiției locale transmise pe cale orală. În anul 1803, când a murit rabinul sfintei comunități din Bacău, originar din Botoșani, un elev al acelui rabin, și el din Botoșani, a fost adus pentru a-i lua locul. Noul rabin a fost rabinul Yitzhak. El obișnuia să fie sever în respectarea poruncilor și era modest în comportamentul său. Rabinul Itzhak obișnuia să amestece tutunul cu fibre, pentru a nu se bucura prea mult de fumatul pipei. În zilele  profane, consuma doar mămăligă; doar în sabat și în zilele de sărbătoare mânca pâine. Rabinul  Itzhak studia Tora cu zel. El obișnuia să spună, în glumă, că îi plăceau bogații pentru că nu-l deranjau, în timp ce săracii îi aduceau adevărate necazuri, deoarece nu-i putea ajuta așa cum și-ar fi dorit. Era considerat un tzadik, un om drept, care făcea minuni și miracole pentru poporul său. R. Itzhak a murit în anul 1865. După moartea sa, au mai slujit doi alți rabini, ambii din comunitatea sfântă din Botoșani. Unul dintre ei, R. Alter Yoinus, care a murit în 1873, a scris cartea Divrei Moshe, publicată de fiii săi după moartea sa. Al doilea rabin, R. Alter Leibel, era fiul unui schimbător de bani.

În Bacău existau șocheți (măcelari ritualici) care îndeplineau și rolul de hazani (cantori). În secolul al XIX-lea au existat și câțiva hazani profesioniști, printre care Yehuda Hazan (care a decedat în 1822), Berl Hazan, Velvel Bendel și Yosef Burach, un om sărac și evlavios care a sosit în Bacău din orașul Târgu Neamț. Sinagogile erau, în mare parte, sub patronajul breslelor, precum breasla croitorilor (1815). O cârciumă de pe strada Tavernelor a fost donată sinagogii; veniturile provenite de la aceasta erau folosite pentru a procura lemne de foc pentru cei nevoiași. În oraș existau și alte sinagogi: a cărăușilor (1880), a cojocarilor (1848), a tinerilor croitori (1875), a cizmarilor (1876), a birjarilor (1873), a zidarilor (1883) și altele.

Spitalul evreiesc a fost înființat în anul 1865 (sub forma unui Hekdeș^[3]) din inițiativa și cu sprijinul financiar (100 de galbeni) al renumitului doctor Miselis, care a sosit în oraș și s-a stabilit aici în anul 1830. Era un medic talentat, un om educat, cu vederi progresiste, care își iubea poporul. Dintre  medicii evrei din Bacău în secolul al XIX-lea, s-au remarcat în mod special Dr. Bruder,  Dr. Turceaner și Dr. Markovici. Aceștia  au ocupat și funcții guvernamentale. De asemenea, este menționat și un alt nume, al unui doctor sau poate al unui felcer, Zerach Hay Cohen, care a activat în Bacău în jurul anului 1800.

Meșteșugarii evrei au avut un rol important în oraș. Ei  lucrau în multe meserii diferite. Unul dintre ei, Meir Leib, a fost și un sculptor talentat. El a sculptat ornamentele Chivotului Sfânt al sinagogii locale, care a ars în anul 1853. Ne sunt cunoscute numele unor croitori evrei din Bacău de la începutul secolului al XIX-lea. Unii dintre ei erau cunoscuți după porecle. Dintre  muzicienii klezmer evrei s-a remarcat Abraham Wolf Lemesh, care a contribuit în mod influent la răspândirea cântecelor populare românești în întreaga Românie.

[Pagina 120]

El a condus un ansamblu de muzicieni evrei și romi. Se știe, de asemenea, că Yakov Pesantir, muzician klezmer și cronicar care a scris o carte numită Cronicile Țărilor Române, a cântat mult timp într-o astfel de formație. Dintre numeroșii tâmplari evrei care au fost în Bacău, unul a fost printre fondatorii localității Parincea.

Primele  lămpi cu gaz din oraș au fost instalate de evreul Vigdor Schleifer. Unul  dintre fiii săi, Shaye Vigdorscu, s-a remarcat în confecționarea lucrărilor din fier. În Bacău exista un număr mare de comercianți evrei (atât en-gros, cât și cu amănuntul). Comercianții en-gros aduceau mărfuri chiar și din Leipzig (Lipska). Unul dintre ei, Zisha Focșăneanu, provenea dintr-o familie numeroasă ai cărei membri s-au răspândit în orașele Moldovei (Iași, Roman, Fălticeni, Târgu Neamț) și au jucat un rol important în dezvoltarea comerțului în acel principat. După tratatul  de la Adrianopol (1829), performanța economică a Bacăului a crescut. Printre  altele, s-a dezvoltat comerțul cu diverse tipuri de cereale care erau aduse cu căruțele și cu bărcile. Mulți  comercianți s-au îmbogățit, iar unii au ajuns chiar la averi considerabile, de până la 50.000 de galbeni, precum Velvel Hanas și Yoel Kaufman.

În paralel cu dezvoltarea economică, s-a răspândit cunoașterea cititului și scrisului în limba română. Au apărut  „scriitori de scrisori”^[4] precum Michael Fonia sau Borech (Baruch) Scribes. Autoritățile  române locale îi priveau cu bunăvoință. La începutul  secolului al XIX-lea, viața era simplă. Acoperișurile caselor  erau din paie. Evreii săraci  purtau pantaloni din pânză (ițari), o cămașă cu brâu și o capotă^[5]. În picioare purtau opinci sau cizme, iar pe cap „cavuc”, un anumit tip de pălărie de catifea. Cei bogați purtau de obicei un șal în loc de brâu. De sărbători,  săracii purtau o robă brodată (mintean), iar bogații purtau capote cu fir împletit amestecat cu fir de aur (gaitan), iar femeile purtau cojoace cu blănuri stratificate (cataveica). Femeile  evreice purtau și ii românești, însă fustele lor erau diferite de cele ale femeilor românce (o fustă-bluză numită catrință).

Prima școală evreiască în care s-a predat limba română a fost deschisă în jurul anului 1830 de către învățătorul Leib Scribe-ul (Hasofer), care a murit în jurul anului 1882. Cursurile  se desfășurau în limba idiș. Între anii 1843 și 1860 a existat un profesor de limba germană în Bacău, numit Ziffer. În anul 1863, comunitatea a înființat prima școală modernă (spre deosebire de cea tradițională), care a funcționat doar timp de doi ani (1863–1865). Directorul școlii  a fost Yosef Hayim Grinberg. Unul dintre descendenții săi a fost celebrul pictor evreu-român Vermont.

În acea  perioadă, în după-amiezile de Sabat, bărbații și femeile evrei se adunau, dansau hora și jucau diverse jocuri precum Opinca, Băbuța și altele. Rabinul Itzikel din Buhuși a interzis aceste activități, iar fenomenul a încetat. La început, un număr de evrei înstăriți care nu fuseseră aleși conduceau organizația comunității; ei obținuseră această poziție doar datorită averii lor. În anul 1821, un evreu bogat numit Aharon Ben Mottel a acționat după bunul său plac, fapt care a determinat comunitatea să organizeze alegeri libere. În anul 1854, comunitatea evreiască din Bacău a fost recunoscută de autoritățile guvernamentale ca o asociație non-profit.

[Pagina 121]

Mișcarea Haskalah^[6] a pătruns rapid și a influențat evreii din Bacău. Un număr dintre reprezentanții săi au fost activi într-un mod remarcabil. Este potrivit să-l menționăm pe unul dintre ei: Abraham Leib Lobel (supranumit „Cap de fier”) (1831–1899), un om asimilat al Iluminismului, redactor de ziare și reviste, care a răspândit ideile Haskalei.

Lipele Rudic, cunoscut și ca Lipe Rudescu, a fost o personalitate unică, un autor și poet celebru, un om al Haskalei. A  publicat mai multe compoziții și poezii în stilul lui Berl Broder, Velvel Sbarjer și Abraham Goldfaden. Dezvoltarea industriei și comerțului a condus la schimbări în viața din Bacău. Noile  forme de viață economică și spirituală au dus și la transformări sociale. În  oraș și pe strada evreiască au fost înființate diverse asociații, cu orientări ideologice și scopuri variate.Primul Război Mondial în România (1916–1918) a provocat multă suferință populației, dar, în același timp, au început să apară și speranțe.

Dr. Herman Aroneanu (1881–1920) a jucat un rol important în dezvoltarea mișcării muncitorești din oraș. A fost asasinat în subsolul forțelor de poliție și siguranță din Bacău. Moartea sa a avut un impact profund asupra oamenilor și a servit drept inspirație pentru compunerea unui cântec popular. Îmi amintesc câteva versuri (aici într-o traducere liberă):

Îngroziți de durere,
Copiii plâng
Și spun printre lacrimi:
Îl vrem pe tata!

Tata nu mai este,
Nu se va mai întoarce,
A plecat să lupte
Pentru  drepturile omului.

Căpitanul-locotenent Polzer,
Câine murdar,
L-a ucis cu răutate
Pe Dr. Aroneanu.

„Moș Burech”, Markovitz, din orașul Moinești, era un personaj fascinant, care a fost activ în mișcarea muncitorească între cele două războaie mondiale. L-am întâlnit în Bacău între anii 1946–1948. Era de statură mică, cu umeri lați și un chip rotund încadrat de perciuni negri, cu ochi plini de energie. „Moș Burech” era un om pasionat, care iubea oamenii. Magazinul pe care îl administra în Moinești era mai mult un pretext decât o întreprindere economică.

[Pagina 122]

Ar trebui să închei prin a menționa o persoană unică, Dr. Bruker, un om drag care a continuat să ofere sfaturi medicale și îngrijiri pacienților chiar și după ce a trecut de vârsta de 80 de ani. Pe lângă medicină, era interesat de istoria evreilor din Bacău. A adunat mult material și a alcătuit dosare pline cu fragmente din ziare, precum și caiete pline cu înregistrări despre evreii din Bacău.

Note ale traducătorului:

1. Un predicator itinerant, cunoscut pentru povestirea legendelor religioase.  Return
2. Uneori numit Iași. Return
3. Un azil comunitar, ospiciu sau adăpost pentru săraci și călători. O casă de săraci. Return
4. Persoane din comunitățile evreiești tradiționale care puteau fi angajate pentru a scrie scrisori către autoritățile statului, în limba oficială (de exemplu: română, poloneză, rusă, maghiară etc.).  Return
5. Un pardesiu lung de origine medievală, purtat de bărbații Return
6. Iluminismul evreiesc (Haskalah) Return

  Bacău, Romania     Yizkor Book Project     JewishGen Home Page

Copyright © 1999-2025 by JewishGen, Inc.
Updated 2 Jul 2025 by LA