« Pagina anterioara Cuprins Pagina urmatoare »

[Pagina 113]

[Pagina 114]

[Pagina 115]

În anii 1925–1939, evreii din România erau puternic influențați de liderii lor, care erau membri ai partidelor politice „istorice” românești – Partidul Liberal și Partidul Țărănesc Național. La alegeri, ei votau pentru aceste partide menționate. Aceste partide erau interesate să servească interesele românești și nu țineau prea mult cont de populația evreiască.

Sub influența situației internaționale și a dezvoltării mișcării sioniste la nivel mondial – în timp ce partidele românești nu aveau în vedere adevăratele interese ale evreilor, cum ar fi promovarea culturii evreiești, credința națională evreiască în ideea sionistă, lupta împotriva asimilării și pentru egalitate în cadrul comunității – evreii din România, conduși de Dr. Singer, au înființat pentru prima dată propria lor listă, Partidul Evreiesc, cu scopul de a alege un evreu care să-i reprezinte în mod exclusiv și autentic în Parlamentul României.

Evreii din Bacău, care numărau aproximativ 10.000 de persoane, nu reprezentau o forță neglijabilă în alegeri. Ei votau cu Partidul Liberal sau cu Partidul Țărănesc, la fel ca ceilalți evrei din România.

 Având în vedere influența sioniștilor care făceau parte din Consiliul Comunității Evreiești – Israel Drimer, Itzhak Avraham, Dr. Shmuel Shabat, frații Glassman, Wolf Isser, D. Roșu, Dr. Tecuceanu, frații Itzkovici și eu – precum și a altor activiști sioniști care nu erau membri ai consiliului, precum avocatul Glassman, Zighi Drimer, Dr. Reuven Rotenberg, Dr. A. Klein – evreii din Bacău au decis să sprijine Partidul Evreiesc la alegerile naționale.

[Pagina 116]

Acest fapt a trezit temeri în rândul partidelor românești „istorice”, care se temeau că nu vor obține suficiente voturi în Bacău și au încercat să influențeze populația evreiască locală pentru a le susține. La început, au încercat să-i convingă prin intermediul a doi dintre liderii comunității: Uzias Hershkovitz (din partea Partidului Liberal) și Yosef Feldhar (din partea Partidului Țărănesc). Când politicienii români au realizat că evreii din Bacău continuau totuși să sprijine Partidul Evreiesc, au încercat să exercite influență direct asupra conducerii care susținea acest partid.

În această perioadă, am fost membru al Consiliului Comunității din Bacău și șef al diviziei pentru educație și religie, având o influență puternică asupra evreilor din Bacău. Ministrul, profesorul Burcea, împreună cu avocatul Cristian, au venit la mine acasă și m-au rugat să țin discursuri în cel puțin trei adunări electorale, pentru a convinge evreii din Bacău să voteze cu Partidul Țărănesc, astfel încât ministrul să fie ales deputat în parlamentul României. În schimb,  mi-au promis că toate ușile instituțiilor guvernamentale mi-ar fi deschise, dacă aș avea vreodată nevoie. Însă răspunsul meu a fost: „Domnule ministru, nu pot promite că voi face ceea ce mi-ați cerut, deoarece eu reprezint Partidul Evreiesc Sionist…”

În anul 1942, comunitatea evreiască din Bacău a primit o telegramă de la „Centrul Evreiesc” din București, prin care se anunța că deputatul Robu, membru al partidului antisemit cuzist^[1], vizita toate comunitățile evreiești din România și avea în posesie două suluri de Tora pe care le oferea spre vânzare.

Din prudență, „Centrul Evreiesc” a recomandat tuturor comunităților evreiești din România să nu le cumpere, de teamă să nu fie pedepsite de regim.

Consiliul Comunității din Bacău a decis să nu cumpere sulurile de Tora. Eu, care eram membru al Consiliului Comunității din Bacău și conducător al secției sale pentru educație și religie, am decis totuși să le cumpăr, ca persoană privată și nu ca reprezentant al comunității – deși îmi era teamă de pericolul posibil...

În acest scop, am luat legătura cu un ofițer de poliție pe nume Cristescu, din cadrul poliției din Bacău, și l-am rugat să mă ajute să obțin cele două suluri de Tora. Din prudență, l-am convins pe Cristescu să vină cu mine la întâlnire, sub pretextul că mă reținea pentru un interogatoriu – și el a acceptat. Robu era  cazat la hotelul lui Itzik Mandel, în centrul orașului. Acest  hotel era una dintre clădirile în care locuiau familii evreiești la parter.

Am intrat în camera lui Robu împreună cu Cristescu și am cumpărat cele două suluri de Tora pentru 50.000 de lei. I-am spus că mă duc să aduc banii... Imediat am coborât la Abraham Bigman și Lazar Singer, care locuiau în acea clădire, la parter. Le-am povestit totul și le-am spus că, după ce voi primi sulurile de Tora în mâini, le voi arunca pe fereastră în curtea interioară a hotelului, iar ei le vor prinde și le vor duce acasă.

[Pagina 117]

Robu fusese de acord cu sfatul meu și cu aceste condiții, deoarece nu dorea ca lumea să vadă evrei ieșind din camera lui cu suluri de Tora. Și așa a fost: am plătit prețul stabilit, am luat sulurile de Tora și le-am aruncat pe fereastră. În urma acestui incident, mi-a fost teamă pentru viața mea și a trebuit să mă refugiez în casa unor rude, familia Hass din cartierul Mărgineni. După câteva zile, Consiliul Comunității Evreiești a aflat că eu cumpărasem sulurile de Tora de la Robu. Ei mi-au propus o înțelegere: să-mi restituie banii cheltuiți pentru suluri, iar în schimb eu să predau sulurile în posesia comunității.

Potrivit lor, eram obligat să dau comunității sulurile de Tora, deoarece, atunci când există o comunitate organizată, nu are sens ca o persoană privată să păstreze suluri de Tora de care este interesată comunitatea. Conducerea comunității s-a adresat rabinului Moshe Cahane Blank pentru a delibera și a decide în mâinile cui ar trebui să rămână sulurile de Tora. Am  fost chemat la discuție. Discuția  a durat o săptămână. Au fost invitați să-și exprime opiniile câțiva evrei foarte respectați din oraș: Grad, Nachmanson, Naftali, Jan Singer. Decizia a fost acceptată în unanimitate: cele două suluri de Tora aveau să rămână la mine și nu să fie predate comunității... Astăzi simt mândrie că am fost dispus să îmi asum acele încercări și suferințe, precum și frica, și că toate acestea nu au fost în zadar. Am adus cele două suluri de Tora în Țara Israelului...

Note ale traducătorului:

1. Un partid național-creștin de dreapta. Return

[Pagina 118]

„Aici, am găsit Bacăul!” — m-am gândit, când am văzut cum imagini și întâmplări, fapte și episoade, au început să-mi răsară în memorie în timp ce răsfoiam o carte foarte veche de-a mea despre această comunitate sfântă.

 A existat o comunitate evreiască în Bacău începând cu secolul al XVII-lea. Dovadă în acest sens este existența unei pietre funerare din anul evreiesc 5464 (1704) în vechiul cimitir de pe strada Cremenei. De asemenea, există multe alte pietre funerare și monumente din piatră din secolul al XVIII-lea, printre care și cel al Maghidului^[1] Issaschar ben Yehuda Leib, din anul 1763.

Registrul  Hevra Kadisha locală, care începe în anul 1774, oferă informații despre numeroase acțiuni și evenimente care au avut loc — evenimente importante în viața comunității evreiești. Acest  registru a fost păstrat până în zilele noastre.  Studiindu-l,  putem observa activitatea intensă a Hevra Kadisha. Printre activitățile sale se numărau și unele de natură economică și socială: îngrijirea bolnavilor, îngrijirea băii rituale, luarea deciziilor privind legile comerciale și altele. Această Hevra Kadisha a continuat să existe în Bacău până în anul 1841.

O societate Talmud Torah este menționată încă din anul 1828. Asociații  ale muncitorilor evrei – „Lucrătorii Dreptății” – au existat, de asemenea. Funcțiile lor –  economice, dar și educaționale, comunitare, sociale și chiar etnografice – aveau o mare importanță. Bresla  croitorilor evrei a fost înființată în anul 1832. În arhiva guvernamentală din Iași^[2] există documente care se referă la această breaslă. În anul  1851,  breasla cizmarilor evrei a fost reînnoită. În    secolul al XIX-lea au apărut  diverse organizații evreiești, cu scopuri culturale, de ajutor reciproc și caritate, activitate economică și asociații religioase. Dintre acestea, trebuie menționată organizația „Caritatea Poporului”, care a funcționat în Bacău în perioada 1870–1968. I s-a atribuit o importanță deosebită deoarece a fost fondată de M. Schwartz, un educator și autor de manuale, care a condus și școala evreiască în anii 1869–1871.

[Pagina 119]

A. D. Birenberg, autorul cărții „Cronica evreilor din Bacău”, a menționat în lucrarea sa diverse evenimente conform tradiției locale transmise pe cale orală. În anul 1803, când a murit rabinul sfintei comunități din Bacău, originar din Botoșani, un elev al acelui rabin, și el din Botoșani, a fost adus pentru a-i lua locul. Noul rabin a fost rabinul Yitzhak. El obișnuia să fie sever în respectarea poruncilor și era modest în comportamentul său. Rabinul Itzhak obișnuia să amestece tutunul cu fibre, pentru a nu se bucura prea mult de fumatul pipei. În zilele  profane, consuma doar mămăligă; doar în sabat și în zilele de sărbătoare mânca pâine. Rabinul  Itzhak studia Tora cu zel. El obișnuia să spună, în glumă, că îi plăceau bogații pentru că nu-l deranjau, în timp ce săracii îi aduceau adevărate necazuri, deoarece nu-i putea ajuta așa cum și-ar fi dorit. Era considerat un tzadik, un om drept, care făcea minuni și miracole pentru poporul său. R. Itzhak a murit în anul 1865. După moartea sa, au mai slujit doi alți rabini, ambii din comunitatea sfântă din Botoșani. Unul dintre ei, R. Alter Yoinus, care a murit în 1873, a scris cartea Divrei Moshe, publicată de fiii săi după moartea sa. Al doilea rabin, R. Alter Leibel, era fiul unui schimbător de bani.

În Bacău existau șocheți (măcelari ritualici) care îndeplineau și rolul de hazani (cantori). În secolul al XIX-lea au existat și câțiva hazani profesioniști, printre care Yehuda Hazan (care a decedat în 1822), Berl Hazan, Velvel Bendel și Yosef Burach, un om sărac și evlavios care a sosit în Bacău din orașul Târgu Neamț. Sinagogile erau, în mare parte, sub patronajul breslelor, precum breasla croitorilor (1815). O cârciumă de pe strada Tavernelor a fost donată sinagogii; veniturile provenite de la aceasta erau folosite pentru a procura lemne de foc pentru cei nevoiași. În oraș existau și alte sinagogi: a cărăușilor (1880), a cojocarilor (1848), a tinerilor croitori (1875), a cizmarilor (1876), a birjarilor (1873), a zidarilor (1883) și altele.

Spitalul evreiesc a fost înființat în anul 1865 (sub forma unui Hekdeș^[3]) din inițiativa și cu sprijinul financiar (100 de galbeni) al renumitului doctor Miselis, care a sosit în oraș și s-a stabilit aici în anul 1830. Era un medic talentat, un om educat, cu vederi progresiste, care își iubea poporul. Dintre  medicii evrei din Bacău în secolul al XIX-lea, s-au remarcat în mod special Dr. Bruder,  Dr. Turceaner și Dr. Markovici. Aceștia  au ocupat și funcții guvernamentale. De asemenea, este menționat și un alt nume, al unui doctor sau poate al unui felcer, Zerach Hay Cohen, care a activat în Bacău în jurul anului 1800.

Meșteșugarii evrei au avut un rol important în oraș. Ei  lucrau în multe meserii diferite. Unul dintre ei, Meir Leib, a fost și un sculptor talentat. El a sculptat ornamentele Chivotului Sfânt al sinagogii locale, care a ars în anul 1853. Ne sunt cunoscute numele unor croitori evrei din Bacău de la începutul secolului al XIX-lea. Unii dintre ei erau cunoscuți după porecle. Dintre  muzicienii klezmer evrei s-a remarcat Abraham Wolf Lemesh, care a contribuit în mod influent la răspândirea cântecelor populare românești în întreaga Românie.

[Pagina 120]

El a condus un ansamblu de muzicieni evrei și romi. Se știe, de asemenea, că Yakov Pesantir, muzician klezmer și cronicar care a scris o carte numită Cronicile Țărilor Române, a cântat mult timp într-o astfel de formație. Dintre numeroșii tâmplari evrei care au fost în Bacău, unul a fost printre fondatorii localității Parincea.

Primele  lămpi cu gaz din oraș au fost instalate de evreul Vigdor Schleifer. Unul  dintre fiii săi, Shaye Vigdorscu, s-a remarcat în confecționarea lucrărilor din fier. În Bacău exista un număr mare de comercianți evrei (atât en-gros, cât și cu amănuntul). Comercianții en-gros aduceau mărfuri chiar și din Leipzig (Lipska). Unul dintre ei, Zisha Focșăneanu, provenea dintr-o familie numeroasă ai cărei membri s-au răspândit în orașele Moldovei (Iași, Roman, Fălticeni, Târgu Neamț) și au jucat un rol important în dezvoltarea comerțului în acel principat. După tratatul  de la Adrianopol (1829), performanța economică a Bacăului a crescut. Printre  altele, s-a dezvoltat comerțul cu diverse tipuri de cereale care erau aduse cu căruțele și cu bărcile. Mulți  comercianți s-au îmbogățit, iar unii au ajuns chiar la averi considerabile, de până la 50.000 de galbeni, precum Velvel Hanas și Yoel Kaufman.

În paralel cu dezvoltarea economică, s-a răspândit cunoașterea cititului și scrisului în limba română. Au apărut  „scriitori de scrisori”^[4] precum Michael Fonia sau Borech (Baruch) Scribes. Autoritățile  române locale îi priveau cu bunăvoință. La începutul  secolului al XIX-lea, viața era simplă. Acoperișurile caselor  erau din paie. Evreii săraci  purtau pantaloni din pânză (ițari), o cămașă cu brâu și o capotă^[5]. În picioare purtau opinci sau cizme, iar pe cap „cavuc”, un anumit tip de pălărie de catifea. Cei bogați purtau de obicei un șal în loc de brâu. De sărbători,  săracii purtau o robă brodată (mintean), iar bogații purtau capote cu fir împletit amestecat cu fir de aur (gaitan), iar femeile purtau cojoace cu blănuri stratificate (cataveica). Femeile  evreice purtau și ii românești, însă fustele lor erau diferite de cele ale femeilor românce (o fustă-bluză numită catrință).

Prima școală evreiască în care s-a predat limba română a fost deschisă în jurul anului 1830 de către învățătorul Leib Scribe-ul (Hasofer), care a murit în jurul anului 1882. Cursurile  se desfășurau în limba idiș. Între anii 1843 și 1860 a existat un profesor de limba germană în Bacău, numit Ziffer. În anul 1863, comunitatea a înființat prima școală modernă (spre deosebire de cea tradițională), care a funcționat doar timp de doi ani (1863–1865). Directorul școlii  a fost Yosef Hayim Grinberg. Unul dintre descendenții săi a fost celebrul pictor evreu-român Vermont.

În acea  perioadă, în după-amiezile de Sabat, bărbații și femeile evrei se adunau, dansau hora și jucau diverse jocuri precum Opinca, Băbuța și altele. Rabinul Itzikel din Buhuși a interzis aceste activități, iar fenomenul a încetat. La început, un număr de evrei înstăriți care nu fuseseră aleși conduceau organizația comunității; ei obținuseră această poziție doar datorită averii lor. În anul 1821, un evreu bogat numit Aharon Ben Mottel a acționat după bunul său plac, fapt care a determinat comunitatea să organizeze alegeri libere. În anul 1854, comunitatea evreiască din Bacău a fost recunoscută de autoritățile guvernamentale ca o asociație non-profit.

[Pagina 121]

Mișcarea Haskalah^[6] a pătruns rapid și a influențat evreii din Bacău. Un număr dintre reprezentanții săi au fost activi într-un mod remarcabil. Este potrivit să-l menționăm pe unul dintre ei: Abraham Leib Lobel (supranumit „Cap de fier”) (1831–1899), un om asimilat al Iluminismului, redactor de ziare și reviste, care a răspândit ideile Haskalei.

Lipele Rudic, cunoscut și ca Lipe Rudescu, a fost o personalitate unică, un autor și poet celebru, un om al Haskalei. A  publicat mai multe compoziții și poezii în stilul lui Berl Broder, Velvel Sbarjer și Abraham Goldfaden. Dezvoltarea industriei și comerțului a condus la schimbări în viața din Bacău. Noile  forme de viață economică și spirituală au dus și la transformări sociale. În  oraș și pe strada evreiască au fost înființate diverse asociații, cu orientări ideologice și scopuri variate.Primul Război Mondial în România (1916–1918) a provocat multă suferință populației, dar, în același timp, au început să apară și speranțe.

Dr. Herman Aroneanu (1881–1920) a jucat un rol important în dezvoltarea mișcării muncitorești din oraș. A fost asasinat în subsolul forțelor de poliție și siguranță din Bacău. Moartea sa a avut un impact profund asupra oamenilor și a servit drept inspirație pentru compunerea unui cântec popular. Îmi amintesc câteva versuri (aici într-o traducere liberă):

Îngroziți de durere,
Copiii plâng
Și spun printre lacrimi:
Îl vrem pe tata!

Tata nu mai este,
Nu se va mai întoarce,
A plecat să lupte
Pentru  drepturile omului.

Căpitanul-locotenent Polzer,
Câine murdar,
L-a ucis cu răutate
Pe Dr. Aroneanu.

„Moș Burech”, Markovitz, din orașul Moinești, era un personaj fascinant, care a fost activ în mișcarea muncitorească între cele două războaie mondiale. L-am întâlnit în Bacău între anii 1946–1948. Era de statură mică, cu umeri lați și un chip rotund încadrat de perciuni negri, cu ochi plini de energie. „Moș Burech” era un om pasionat, care iubea oamenii. Magazinul pe care îl administra în Moinești era mai mult un pretext decât o întreprindere economică.

[Pagina 122]

Ar trebui să închei prin a menționa o persoană unică, Dr. Bruker, un om drag care a continuat să ofere sfaturi medicale și îngrijiri pacienților chiar și după ce a trecut de vârsta de 80 de ani. Pe lângă medicină, era interesat de istoria evreilor din Bacău. A adunat mult material și a alcătuit dosare pline cu fragmente din ziare, precum și caiete pline cu înregistrări despre evreii din Bacău.

Note ale traducătorului:

1. Un predicator itinerant, cunoscut pentru povestirea legendelor religioase.  Return
2. Uneori numit Iași. Return
3. Un azil comunitar, ospiciu sau adăpost pentru săraci și călători. O casă de săraci. Return
4. Persoane din comunitățile evreiești tradiționale care puteau fi angajate pentru a scrie scrisori către autoritățile statului, în limba oficială (de exemplu: română, poloneză, rusă, maghiară etc.).  Return
5. Un pardesiu lung de origine medievală, purtat de bărbații Return
6. Iluminismul evreiesc (Haskalah) Return

[Pagina 123]

În anii 1930, românii și-au „amintit” că sunt membri ai rasei latine și, ca urmare, au adăugat în vocabularul lor expresii precum „numerus clausus” (număr închis), „numerus valachicus” (număr românesc), „numerus nullus” (număr zero). De la strămoșii lor daci au moștenit sălbăticia, primitivismul și „talentul” de a folosi bare de fier și bâte împotriva „invadatorilor jidani”. Cu sângele lor roman, au luptat ca niște eroi și s-au bucurat (igitur gaudeamus) când, în sfârșit, nu a mai rămas „niciun evreu” în universități și laboratoare!

Pentru noi, „invadatorii jidani”, nu exista nicio alegere. Am devenit ajutori în magazine sau am plecat în străinătate pentru a-ne continua studiile. Totuși, era greu să treci granițele României, la fel cum era greu să te infiltrezi și să te înscrii la universitățile românești. La granițele României ni se cereau pașaport, vize, valută străină și trebuia să trecem prin zeci de proceduri birocratice, toate menite să ne facă să renunțăm la dorința de a studia. Dar eram tineri, de 17–18 ani, și nimic nu ne descuraja.

Cu multe luni înainte de plecare, eram plini de îndoieli și ne puneam întrebări în stilul lui Hamlet din piesa lui Shakespeare cu același nume: Oare Banca Națională a României va aproba lunar suma permisă de lege? Oare ofițerul Platicianu va fi mulțumit de mita primită sau își va mări pretențiile? Va trebui să apelăm la piața neagră pentru valută străină la Cernăuți^[1] etc.

[Pagina 124]

Grupul nostru era relativ mare. Numele evreilor din grupul nostru: Puiu Goldstein-Boloken, Philip Ordnung, Eisenstein Lalu, Segal Mendel, Weinberger Solomon (poreclit „Kutșa”), Hershkovitz Moshe (poreclit „Maor”), Veksler Abraham, Yankovitz Karol (poreclit „Kaya”), Haber Leon, Bernstein Marcel (din orașul Târgu Ocna) și eu, subsemnatul.

În toamna anului 1938, mi-am încheiat studiile, am primit diploma și m-am întors. Am ajuns la punctul de trecere a frontierei Jambolija, la granița dintre Ungaria și România. Am îndeplinit formalitățile vamale. Apoi am fost surprinși: intrarea evreilor în România prin punctul Jambolija era interzisă. Era permisă doar prin punctul de trecere Comloș. Eram disperat, nu aveam bani, doar două valize supraîncărcate. Printr-o telegramă am cerut bani din Bacău. Am trimis valizele – într-una dintre ele se afla diploma mea de doctor în medicină – și am mers pe jos prin câmpurile pustii. După ce am mers aproximativ 20 km, am ajuns la Comloș, iar de acolo am călătorit în România.

Dar aici necazurile abia începeau. Mai ales pentru că românii știau cum să stoarcă atât sufletul, cât și banii evreilor. Intenționam să încep munca într-un spital, dar mi s-a spus că statul român nu recunoaște certificatele primite în afara României. Mi s-a spus că, dacă vreau să primesc un post de medic în România, trebuie să trec printr-un nou stagiu de practică în șase clinici mari și apoi să susțin un examen, iar numai după promovare voi primi autorizația de muncă. Acest examen cuprindea tot materialul studiat în șase ani de facultate de medicină. Am susținut examenul și, din fericire, l-am promovat. Unii dintre prietenii mei au picat examenele și au primit recunoașterea diplomelor și autorizația de muncă… după 23 august 1944.

A trecut un an până când diploma mea medicală și autorizația de muncă au fost publicate în „Monitorul Oficial”, timp în care un an se pierduse deja inutil. Și când, în cele din urmă, am obținut un loc de muncă și am început să lucrez în 1941, mi-au pus o mare „Stea a lui David” pe firmă; mi-au interzis să tratez pacienți creștini și m-au obligat să port o stea galbenă pe haine, pentru că aceasta era „moda” în Bacău la acea vreme.

Nu mă trezisem încă pe deplin… Așa că m-au trimis în Transnistria. Șederea unui medic în Transnistria era limitată la doar trei luni. S-a întâmplat ca medicii să nu reziste nici măcar trei luni și să moară din cauza epidemiei de tifos exantematic, a epidemiei de febră tifoidă, a epidemiei de dizenterie, a frigului și a foamei. Am așteptat schimbul de tură – și întoarcerea doctorilor Rotenberg, dr. Sabbat și dr. Shapira – și am călătorit cu dr. Shuler și dr. Litman la autoritatea transnistreană din Odessa pentru a primi un certificat de medic. În acele zile, orașul Odessa, unul dintre cele mai frumoase orașe-port ale Uniunii Sovietice, prezenta imagini îngrozitoare. Sute de mii de evrei au fost aruncați în mare, spânzurați de stâlpii de telegraf pe străzi sau arși de vii în depozite uriașe. Cei rămași se târau pe lângă zidurile caselor, căutând resturi de mâncare sau o pereche de pantofi. Noi, ca medici, eram într-o situație privilegiată.

Fiecare dintre noi avea dreptul să dețină 3.000 de lei, deși chiar și cu această sumă se putea muri de foame. Când am ajuns în gara Tighina, am văzut un afiș mare pe un panou: oricine deține mai mult de 3.000 de lei va fi judecat de curtea militară. Am ascuns 5.000 de lei în căptușeala scaunului din vagonul în care călătoream. Când am trecut granița, trenul nostru a fost rapid percheziționat de polițiști. Ne-am înghesuit în marea sală de așteptare a gării. Era o noapte rece și cu zăpadă. Cum puteam găsi trenul și să-mi recuperez banii? M-am consultat cu prietenii mei și am decis să ies și să caut. Am început să caut fără nicio informație. Am mers de-a lungul liniilor de cale ferată. S-a întâmplat un mare miracol: după mai bine de o oră de mers prin întuneric, fără să întreb nici măcar un singur soldat, am găsit din întâmplare trenul, vagonul și banii! La întoarcere, am sărit peste șine, ghidat doar de lumina lămpilor din gară.

[Pagina 125]

Guvernul Militar din Odessa m-a repartizat la Oceakov, un loc aflat la aproximativ 80 km de Odessa. Am ajuns la Oceakov într-un camion care transporta pachete de cârpe și m-am așezat pe aceste pachete. Oceakov fusese odinioară un sat pe malul Mării Negre. Acolo existaseră și multe familii evreiești, dar fuseseră toate nimicite, până la ultimul evreu.

Am fost întâmpinat de ofițerul de poliție al satului. Era un țigan din București și m-a informat că nu este nevoie de un medic în sat. Mi-a dat ordin să-mi împachetez rapid valizele și să plec la Warwarowka. Am scos stiloul meu „Pelikan” pentru a nota adresa și, în mod uimitor, polițistul mi-a smuls stiloul din mână și a semnat ordinul de trimitere și numire la spitalul local și la clinica pentru tratamentul bolilor cu transmitere sexuală. Nu mi-a înapoiat stiloul și, în schimb, m-a forțat să beau cu el un pahar de alcool pur, care mi-a ars intestinele.

Munca mea la Oceakov a fost plină de tulburări și crize. Acolo am întâlnit sălbatici și criminali care au ucis mii de victime și am întâlnit, de asemenea, descendenți ai victimelor care au supraviețuit miraculos. Toți pacienții erau spitalizați împreună: cei cu boli contagioase, alături de cei cu boli necontagioase. În fiecare zi, zeci și uneori chiar sute mureau, spre bucuria altora care așteptau un pat liber. Acolo am întâlnit mari criminali de război, printre ei căpitanul Florian, pe care l-am revăzut după 23 august 1944, stând pe banca din fața tribunalului poporului.

La Oceakov am întâlnit și oameni pozitivi, cu valori umane, care nu erau dispuși să îngenuncheze în fața monstrului fascist, conștienți de pericolele cu care se confruntau. Printre ei se afla căpitanul prof. dr. Vasile Mirza, care îndeplinea funcția de comandant al plutonului de execuție. Fusese exilat acolo ca pedeapsă pentru atitudinea sa democratică în activitatea sa de profesor distins la Facultatea de Medicină a Universității din Iași. Mi-a oferit îndrumări explicite privind comportamentul general și profesional: mi-a spus să nu uit nici măcar o clipă că nu aveam nicio valoare ca persoană, că eram un evreu temporar expulzat și că eram folosit exclusiv pentru munca mea profesională.

Pe cât am putut, am acționat conform bunelor sale sfaturi. Au existat multe situații greu de îndurat și de depășit. De exemplu, crimele comise în lagărul de concentrare al țiganilor deportați. Acești țigani erau în responsabilitatea mea.

[Pagina 126]

În octombrie 1943, am primit ordin să mă întorc la Bacău. Am călătorit la Odessa într-un vehicul militar german, care făcea parte dintr-un convoi în retragere. M-am prezentat la biroul administrației militare și am fost dezamăgit. Nu mai existau bilete de călătorie, așa că a trebuit să aștept.

Am început să rătăcesc pe străzile orașului, cu o valiză în mână. Deodată, pe „Bulevardul Franțuzesc”, lângă statuia lui Richelieu, am văzut o față cunoscută. Am strigat entuziasmat: „Fanica!” Da, așa este, era Fanica Chorga, funcționar superior la poșta din Bacău, un bun prieten al familiei doctorului Ordnung; la urma urmei, ne-am întâlnit la casa doctorului Ordnung. Pe atunci, Fanica era directorul poștei din Odessa. Cu ajutorul lui, am primit imediat un bilet de călătorie spre Bacău.

În aprilie 1944, am făcut icter. În timpul tratamentului și al unei alimentații corespunzătoare, sub îngrijirea medicului meu de familie, dr. Mishu Shulmanson am fost trimis la Centrul nr. 5 pentru instruirea în reabilitarea legionarilor. M-au trimis cu toate documentele… la o comisie medicală militară!

Comandantul, colonelul Andreescu, a adăugat o notă specială, afirmând că icterul de care sufeream fusese autoindus, cauzat de o substanță chimică (acid picric), pentru a evita munca forțată care mi-ar fi fost repartizată ca evreu! După o săptămână de spitalizare în clinica militară, am fost trimis sub escortă la un centru medical din orașul Cetatea Albă (în sudul Basarabiei). Acolo, un farmacist cu gradul de locotenent mi-a efectuat un test de sânge și unul de urină. Împreună cu un medic cu gradul de colonel, a predat rezultatele analizelor autorității militare. Înainte de a părăsi laboratorul, farmacistul cu gradul de locotenent și-a făcut semnul crucii și a spus: „Mulțumesc lui Dumnezeu că ești cu adevărat bolnav, altfel, dacă ar fi descoperit acid picric în analizele tale, ai fi fost trimis direct la tribunalul militar!”

Comandantul Centrului de instrucție nr. 5 „Serrata” a realizat că fusese făcută o greșeală gravă, mi-a dat un bilet de călătorie și m-a trimis înapoi la Bacău, însoțit de un soldat.

Oboseala, hărțuirea și tensiunea emoțională ar fi putut fi evitate dacă comisia medicală militară din Bacău – unde se aflau medicii militari – ar fi ordonat ca examinările medicale să fie efectuate pe loc.

Nimic nu era în regulă în acele zile. Zile de furie. Toată lumea trăia un coșmar. Omul înceta să mai fie om, iar evreul nu valora nici măcar cârpele pe care le purta.

Note ale traducătorului:

1. Astăzi, cel mai cunoscut în engleză ca Czernowitz, iar în ucraineană Cernivți.  Return

[Pagina 127]

Amintiri… amintiri…

La început, durerea a fost atât de ascuțită încât mi-am interzis să mă întorc cu gândul la ele. Mă întrebam mereu: Ce a mai rămas din Târgu Ocna? Am fost alungat din oraș în vara anului 1941, ca orice alt evreu. Am fost scoși din casa noastră, aruncați la o parte ca un dinte stricat.

După 1944, m-am întors în acel oraș de la poalele Muntelui Măgura. Ceea ce am simțit a fost o durere sfâșietoare – o dorință de a renunța la acel loc, ca și cum nu l-aș fi cunoscut niciodată, de a șterge suferința îndurată acolo.

o    Și totuși, atunci când mi s-a cerut să scriu despre amintirile mele din Târgu Ocna, nu am putut refuza. Gândul însuși – neplăcut, insuportabil, dureros – nu mă lăsa în pace. Mă bântuia, apăsând asupra mea la orice oră. Uneori mă trezeam noaptea întrebându-mă: La urma urmei, ce am eu de spus despre Târgu Ocna, despre copilăria și tinerețea mea? Am eu oare o poveste?

Aceste întrebări au trezit amintiri.

Am început să-mi amintesc lucruri pe care credeam că le-am uitat de mult. În câteva săptămâni, amintirile m-au copleșit. Simțeam că nu voi avea liniște până nu le voi așterne pe hârtie.

[Pagina 128]

„Ștetl” sau centru economic, medical și de agrement?

Mă întreb acum: care a fost principalul motor economic al acestei regiuni? În trecut, o astfel de întrebare nu mi-ar fi trecut prin minte. Era un ștetl? Un „centru economic”? Sau poate un „centru de tratamente medicale și agrement”? Orașul prospera. Așezat de-a lungul râului Trotuș, era un oraș modern – destul de diferit de ștetl-ul evreiesc tradițional, deși îmi amintea de orașele evreiești despre care citisem în poveștile lui Șalom Alehem. Iată câțiva dintre cei mai importanți factori economici:

1. Producția, prelucrarea și vânzarea sării.
2. Industria petrolului; forajul și extracția aveau loc în zonă, unele sonde rămânând active mulți ani. O parte dintre ele aparțineau unei familii evreiești mixte numite Christia, precum și evreului Haim Tuvia.
3. Stațiune și băi medicinale. Aici au existat asemenea facilități, distruse însă de bombardamentele germane în timpul Primului Război Mondial. Am trăit personal bombardamentele germane din acea perioadă. De pe Dealul Cireșoaia, artileria a țintit și a distrus clădirile mai înalte ale orașului. O mare parte din Târgu Ocna a fost avariată, fiind doar parțial reconstruită între 1920 și 1940.

   Orașul avea două gări, situate la aproximativ doi kilometri una de cealaltă – una în sud și alta în centru. Transportul era asigurat de autobuze și numeroase automobile, mai ales vara. Circulația era intensă pe drumul care șerpuia prin munți, legând Târgu Ocna de orașele învecinate. Astfel, mărfurile și proviziile ajungeau ușor, iar turiștii și vizitatorii puteau veni fără dificultate. Stațiunea bine-cunoscută Slănic-Moldova, aflată la doar 16 kilometri, nu avea gară proprie; oaspeții ei se bazau pe Târgu Ocna.

4. În apropierea orașului existau mai multe tăbăcării și gatere. Pe dealurile din sud se aflau vii. Comerțul era în plină efervescență, iar băncile din Bacău și companiile de asigurări din București își deschiseseră chiar sucursale în Târgu Ocna.

Toate acestea au făcut din oraș cel mai important centru economic din partea vestică a județului Bacău și chiar pentru regiunile din apropierea Transilvaniei, Ciucului și Trei Scaune.

Centrul orașului semăna cu un ștetl – deși mai dezvoltat decât ștetl-ul ucrainean clasic descris adesea în literatura idiș. Evreii din Târgu Ocna erau concentrați într-un singur cartier central. Dintr-o populație de 10–12.000 de locuitori, aproximativ 1.500 erau evrei, iar prezența lor conferea zonei un caracter distinct evreiesc. Acest cartier cuprindea strada principală, Strada Carol, care se întindea spre sud până la Strada Costache Negri. Limita de nord-est era marcată de râul Vâlcela, care, asemenea Slănicului, se vărsa în Trotuș. Spre sud, cartierul ajungea la gara „mare” – Târgu Ocna propriu-zisă – spre deosebire de gara mai mică „Salina” (Mina de Sare).

[Pagina 129]

Străzile evreiești convergeau spre Strada Mare („Marea Stradă”, cunoscută și ca Strada Carol). Această stradă se întindea de la dealurile din apropierea căii ferate, traversa orașul în direcția Aiudului și ducea la gara centrală de la Ghimeș-Palanca, care înainte de Primul Război Mondial fusese granița dintre România și Austro-Ungaria.

Existau aproximativ 400 de familii evreiești în Târgu Ocna. Majoritatea erau comercianți sau meșteșugari. Negustorii și artizanii își aveau prăvăliile de-a lungul Străzii Mari și a Străzii Costache Negri, în timp ce pe străzile laterale românii, armenii, ungurii și grecii aveau propriile afaceri mici. Comunitatea evreiască era bine reprezentată și în profesiile liberale: medicină, drept, contabilitate și imobiliare.

Țărani din satele din apropiere veneau lunea (zi de târg) să cumpere diverse produse și să-și vândă marfa. Le vindeau comercianților evrei cereale, carne de vită, produse lactate, lână, țesături, ceramică și obiecte de artă realizate de meșteșugari rurali. Lunea, de dimineața devreme până la prânz, Strada Mare și aleile din apropiere erau pline de oameni. Era greu să-ți croiești drum prin acele străzi.

Cumpărători, intermediari și vânzători se adunau peste tot. În celelalte zile ale săptămânii, activitatea comercială era mai redusă, iar circulația era relativ liniștită și la o scară mai mică. În acele zile veneau locuitori din satele vecine – nu fermieri care să-și vândă produsele, ci oameni sofisticați și întreprinzători: proprietari de pământ și arendași, membri ai intelectualității rurale, medici, preoți și învățători, precum și proprietari ai unor întreprinderi rurale, cum ar fi fabrici de prelucrare a lemnului, cariere sau mine de cărbune, și specialiști care lucrau în aceste domenii.

Aprovizionarea magazinelor evreiești putea satisface orice cerere, oricât de mare. Radiouri RCA sau Philips, gramofone Columbia sau Odeon se vindeau în magazinele lui Ochberg, Magirescu, Dolinger sau Epstein. Parfumuri Coty și Houbigant se vindeau în magazinul lui Marcu Davidovici și în farmacia lui Sasha Grinberg. Mașini de cusut Singer sau Naumann; biciclete – nu-mi amintesc marca, dar știu că se vindeau în rate în magazinele lui Magirescu și Dolinger. Aparate foto Agfa și Kodak, hârtie fotografică, film și substanțe chimice pentru developare – la Magirescu și Ochberg. Cotlete de porc din Praga, pregătite corespunzător și aduse de acolo. Pește de la Manciuria; șampanie franceză (concurentă cu Moët și Reims) vândută la magazinele lui Eizenfratz și Denali (un grec care se simțea bine printre evrei). Îmbrăcăminte și țesături din bumbac pur, lână de cea mai bună calitate sau mătase naturală – unele fabricate în România, altele importate – se vindeau în magazinele lui Avramovich-Lira, Marcu Davidovici, Yitzhak Aronovich și alții. Încălțăminte fabricată la Cluj sau Timișoara, ori importată din Franța sau Italia, se vindea în magazinele lui Avraham Noiman, Spirman, Shtrul Weiss și alții.

[Pagina 130]

Pe scurt, în acest mic oraș moldovenesc se putea cumpăra orice. Dacă lipsea ceva – un produs de un anumit tip sau calitate – comercianții erau gata să-l aducă în cel mult 24 de ore. Negustorii aveau „cuvânt de onoare” și și-l respectau. În fiecare seară, unul dintre agenții evrei – Piko Leibovich sau Markovich, alternativ – înarmați cu comenzi detaliate și adresele furnizorilor, pleca la București pentru a achiziționa produse și mărfuri, întorcându-se cu trenul din seara următoare cu comenzile onorate.

În ștetl exista o singură clădire mare: Marea Sinagogă. Se afla pe Bulevardul Ferdinand, nu departe de școala primară, acolo unde drumul se despărțea în două. Întotdeauna era coadă la intrarea pe drumul care ducea spre grădina lui Nestaski, prin podul peste râul Trotuș.

Marea Sinagogă era o clădire mare și impunătoare. Pereții interiori erau decorați cu simbolurile celor douăsprezece triburi ale lui Israel și cu alte picturi simbolice, toate colorate și variate. Piațeta din fața Marii Sinagogi era acoperită cu iarbă verde, care își păstra culoarea pe tot parcursul anului. Peluza era înconjurată de un gard de fier, iar alături se afla un zid de piatră – asemănător zidurilor orașului. Zidul mărginea un trotuar situat cu cinci-șase metri mai jos decât peluza. Un zid evreiesc care nu avea un aspect amenințător, fără caracter militar, ci mai degrabă un zid de piatră construit probabil pentru a susține greutatea solului din cauza diferențelor de nivel.

Nu știu când a fost construită Marea Sinagogă. Pe baza stilului arhitectural, presupun că a fost ridicată la începutul secolului al XX-lea. Ea servea drept centru spiritual al comunității evreiești; în același timp, funcționa ca școală primară mixtă – băieți și fete – evreo-română. În curtea Marii Sinagogi se afla o clădire de tip industrial care servea drept brutărie de matza pentru Pesah. Acolo se lucra câteva luni pe an. Șamașul (paracliserul) locuia într-o casă mică, joasă, în apropiere. Îndatoririle lui, ca ale oricărui șamaș dintr-o comunitate, erau să asigure curățenia sinagogii și a clădirilor adiacente, să-i trezească pe evrei în zilele de selihot pentru a veni la rugăciune, să organizeze tașlich pe malurile Trotușului de Roș Hașana, să-i pregătească și să-i învețe pe băieți pentru bar mitzvah și multe altele. Șamașul, un evreu din Transilvania – din păcate nu-i mai țin minte numele – își îndeplinea foarte bine îndatoririle. Noi, copiii orașului, nu eram însă mulțumiți de el. Ne supăram pentru că nu ne lăsa să ne jucăm la sfârșitul recreației și pentru că ne chema la rugăciune. Îmi amintesc o sărbătoare de Sucot când ne-am ascuns în curtea din spatele sinagogii și ne-am apucat de un joc. Abia începuserăm să ne jucăm și aruncam nuci într-o mică gaură, când șamașul ne-a chemat deja înapoi la rugăciune, iar noi am fost foarte nemulțumiți de el.

În afară de Marea Sinagogă, mai existau patru sau cinci sinagogi în ștetl. Una dintre ele, frumoasă ca înfățișare, se numea Sinagoga Mică, deși nu era deloc mică. Sinagoga Mică era situată în centrul orașului, lângă piața centrală. Pereții ei erau vopsiți în albastru și alb, iar mobilierul era decorat în aceleași culori. Sinagoga Mică se afla lângă prăvăliile și atelierele evreilor observanți, economisindu-le timpul de mers până la Marea Sinagogă în fiecare dimineață pentru Șaharit sau în fiecare seară pentru Minha și Maariv. În plus, Sinagoga Mică avea un heder, unde am studiat și eu de la vârsta de patru până la zece ani.

[Pagina 131]

Celelalte sinagogi (trei sau patru) erau mai modeste și mai mici. Una se afla în partea de nord a orașului, pe malurile râului Vâlcela. Alta era în partea de sud, în cartierul Gioseni. A treia sinagogă se afla lângă abatorul evreiesc și mikve. Evreii observanți locuiau în tot orașul, dar majoritatea trăiau în centru.

În oraș exista o școală primară mixtă (băieți și fete) – școala evreo-română. Era situată vizavi de primărie, în centrul orașului, pe Bulevardul Ferdinand. Ca copil, percepeam clădirea școlii ca fiind enormă.

Mai existau două școli primare neevreiești în oraș, care concurau cu școala evreiască. Elevii școlii evreiești erau amenințați de copiii celor două școli românești. De mai multe ori, elevi de la școala vecină ne așteptau la sfârșitul programului, ne înjurau, ne amenințau și chiar aruncau cu pietre în noi.

Școala primară mixtă evreo-română servea și ca centru spiritual al comunității evreiești. Marea Sinagogă din apropiere îndeplinea, de asemenea, acest rol. După orele de curs, școala găzduia o bibliotecă publică municipală evreiască și exista și un club al organizației de tineret sioniste. În timpul vacanțelor de vară, școala organiza tabere de vară pentru elevi din școlile evreiești din alte orașe, din Bacău și mai ales din Galați.

Mulți evrei au fost înmormântați în Târgu Ocna. Mulți dintre ei au pierit în luptele grele de la Cireșoaia în timpul Marelui Război. Au fost îngropați în cimitirul evreiesc din sud, într-o secțiune specială. O delegație a comunității și o paradă de elevi de la școala primară mixtă evreo-română vizitau cimitirul de Ziua Memorială a României. Un funcționar guvernamental de rang inferior îi însoțea.

[Pagina 132]

Oamenii din Târgu Ocna de odinioară

Dacă vrei să descrii oamenii orașului tău de acum peste cincizeci de ani, nu vei putea să-ți amintești și să vorbești despre toată lumea, iar organizarea va fi cu siguranță dificilă. Va fi greu să decizi de unde să începi și unde să te oprești. În Târgu Ocna existau tot felul de oameni: bogați și săraci, muncitori și talentați, dar și leneși și neîmpliniți. Comercianți și meșteșugari care practicau tot felul de meserii. Proprietari de tăbăcării și gatere mecanice, viticultori (printre ei și evrei) și degustători de vin. Medici, avocați, ingineri, arhitecți, profesori și chiar universitari, inclusiv dr. Jacobowitz. Artiști talentați care au devenit celebri proveneau din Târgu Ocna; voi menționa doi dintre ei: un român și un evreu.

Primul este actorul român Mircea Septilici. Evreii români care au emigrat în Israel au fost încântați să-l vadă jucând acolo în 1987, cu puțin timp înainte de moartea sa. Piesa în care interpreta un personaj evreu se numea „Taki, Yanki și Kadir”, de dramaturgul român Victor Ion Popa.

Al doilea artist a fost dirijorul evreu Sergiu Comissiona, care a devenit faimos în întreaga lume pentru talentul său și provenea dintr-o familie evreiască din Târgu Ocna cu numele Comisioner. Astăzi (1988) trăiește în Statele Unite și conduce Opera din New York. Anterior a fost director al Orchestrei Filarmonice din Baltimore și timp de cincisprezece ani a fost dirijorul Filarmonicii din Houston (Texas), fiind totodată dirijor și director muzical al Orchestrei de Radio-Televiziune din Olanda, la Hilversum.

Sute de oameni din Târgu Ocna ar merita să fie menționați aici, nu neapărat prin nume, ci prin contribuțiile lor la societatea în care au trăit.

Din păcate, orașului nostru de lângă Muntele Măgura i se acordă doar un loc modest în această carte. Este o carte menită să vorbească despre regiunea noastră și mai ales despre Bacău, capitala ei. Prin urmare, mă voi mulțumi cu ceea ce am spus până acum.

Și, cu siguranță, cel mai important lucru pe care trebuie să-l spun – și pe care nu trebuie să-l uităm sub nicio formă – este că viața orașului nostru a fost întreruptă brutal și sălbatic într-o zi din iunie 1941. Autoritățile antonesciene au ordonat evacuarea și deportarea la Bacău a tuturor evreilor din Târgu Ocna. În decurs de trei zile, viața economică, socială și spirituală a orașului a încetat. Viața din Târgu Ocna nu și-a mai recăpătat niciodată vitalitatea de odinioară după plecarea evreilor. Cei deportați nu s-au mai întors în oraș, cu excepția unui număr foarte mic și pentru o perioadă scurtă. Evreii nu i-au putut ierta pe neevrei pentru cruzimea lor din timpul deportării, când au fost alungați ca niște obiecte nedorite. Ei își vor aminti întotdeauna cu dor perioada în care orașul lor fremăta de viață – viață economică, viață spirituală și, mai ales, viața tradiției evreiești.

  Bacău, Romania     Yizkor Book Project     JewishGen Home Page

Copyright © 1999-2026 by JewishGen, Inc.
Updated 7 Feb 2026 by LA