« Pagina anterioara Cuprins Pagina urmatoare »

[Pagina 133]

[Pagina 140]

Este posibil să devii faimos în multe feluri. Iată, de pildă, nu demult, evreii din România se aflau într-o dilemă: un profesor de la Universitatea din Iași – care își construise o reputație princiară – a început să-i învețe pe studenții săi naivi cum să-i bată pe jidani. Mai târziu, a trimis bande în orașe și târguri ca să vadă dacă lecția fusese învățată. Într-adevăr, toată lumea a reușit: capete au fost sparte și crăpate, ferestrele clădirilor de locuit și ale prăvăliilor au fost distruse. Toate acestea constituiau dovezi de necontestat.

Gersh avea dificultăți la mers. Un doctor i-a sugerat să meargă pe jos două ore pe zi: o oră după prânz și o oră după cină, pentru o digestie corespunzătoare. Totuși, el și-a redus plimbarea la doar o jumătate de oră după cină. După prânz nu mai putea. Obișnuia să meargă pe strada principală până ajungea la marginea orașului, apoi se întorcea acasă. Gersh mergea de obicei încet, astfel că drumul dus-întors dura exact o jumătate de oră.

Într-o seară, evreii orașului au organizat o petrecere la teatrul municipal.

Ziarele au scris pe larg despre evenimentele petrecute în acea seară. Unele dintre ele, precum „Universul”^[2], au exprimat bucurie națională și o mândrie plină de dragoste pentru patrie. Altele, ca „Dimineața^[3], au relatat faptele în mod sobru, fără părtinire, fără a supăra vreuna dintre părți. Altele, mai modeste, precum „Curierul Israelit”^[4], au scris doar pentru a-și vărsa sufletul, deși acest lucru necesita mult curaj.

[Pagina 141]

Descrierea evenimentului:

Duminică seara, la 2 septembrie 1923, a avut loc un bal al studenților evrei în sala „Ateneului”. Înainte de începerea balului, a fost prezentat un spectacol: publicului i s-a oferit un program artistic intitulat „Fără nevoie”, care vorbea despre viața grea a studenților, despre lipsuri și sărăcie.

În timpul reprezentației, doi studenți români au intrat în sală: Raelianu și Manolescu, fiul unui fost deputat din partidul generalului Averescu. Împreună cu ei erau doi liceeni români: Teodoreto și Ifrim. Ei au început să strige:

— „Afară cu jidanii, n-aveți ce căuta în teatrul românesc!”

Publicul s-a amuzat, crezând că face parte din spectacol. Cei patru intruși s-au enervat și au început să folosească mijloace convingătoare, pregătite din timp, pentru orice eventualitate. Au aruncat capsule cu hidrogen sulfurat în sală. Situația a devenit serioasă și foarte neplăcută…

S-a produs o mare busculadă. Toți banii au dispărut din casa teatrului (cinci mii de lei, încasările din acea seară).

Imediat au sosit reprezentanții autorităților, conduși de judecătorul de instrucție, domnul Cornea, și de procurorul de serviciu, domnul Leca. Mai devreme, polițiștii intraseră deja în sală (secția de poliție se afla în clădirea teatrului) și îi arestaseră pe tulburătorii ordinii publice. Sărmanii, nu știau că era un spectacol al jidanilor. Și, mai grav, „tulburătorii ordinii” erau români de naștere, membri ai națiunii române creștine.

Prin urmare, polițiștii au fost nevoiți să-și ceară scuze, iar reprezentanții statului au luat decizii „curajoase”. Au hotărât că cei considerați „tulburători ai ordinii” nu încălcaseră, de fapt, ordinea publică, ci erau doar victime. Prin urmare, au decis ca nimeni să nu-i deranjeze și ca spectacolul să fie oprit imediat. Un spectacol care, în opinia lor, nici nu trebuia să aibă loc. Au mai spus că publicul trebuie să se împrăștie liniștit și că, pentru binele lui, nici nu trebuia să fie acolo.

Viceprimarul, domnul Herțanu – prezent și el la spectacol – a protestat împotriva acestor decizii, dar fără rezultat.

— „De ce vă amestecați?”, l-a întrebat procurorul. „Nu sunteți jid, nu-i așa? Sau aveți ceva în comun cu ei?”

După ce cei patru „răzvrătiți” și-au dus la bun sfârșit misiunea la teatru, au pornit în fruntea unui grup de „prieteni” spre centrul orașului, pentru a-și sărbători victoria. Au început să facă ravagii pe străzile locuite de mulți evrei: Bacău-Piatra, Bacău-Focșani, Bacău-Ocna. A avut loc o „pană subită de curent” pe aceste străzi. Astfel, și-au putut continua nestingheriți acțiunile și au purtat un război îndârjit împotriva ferestrelor caselor și prăvăliilor evreiești. „Călăuze” influente s-au asigurat că nimic nu li se va întâmpla.

[Pagina 142]

Elevii de liceu care locuiau pe aceste străzi au arătat casele evreilor. Mulți bolovani au fost scoși din pavaj – cineva a numărat câteva sute doar pe strada lui – și aruncați în ferestre în timp ce oamenii luau cina. Mulți evrei au fost răniți. A doua zi, spitalele erau mai aglomerate ca de obicei, iar medicii, infirmierii și farmaciștii aveau o activitate intensă… și toți erau evrei.

Căpitanul Poltzer, cunoscutul ucigaș entuziast al doctorului evreu – și mai ales socialistul Aroneanu – se număra printre cei mai zeloși „tulburători ai ordinii publice”. Acest lucru s-a dovedit benefic, deoarece atunci când mai mulți studenți creștini au fost arestați, el a ordonat eliberarea lor. În plus, „onoarea sa” a ordonat arestarea a doi funcționari evrei, Pascal Solomon și Carol Mairovitz, care nu știau că prin acțiunile lor „instigau” populația evreiască să se apere, aducându-și singuri necazuri.

Domnul Cristobianu, deputat, a sosit și el la fața locului. Din motive evidente – alegerile erau aproape – s-a apropiat de un polițist și a spus:

— „Este o rușine cum se poartă poliția! Eliberați-i pe bieții evrei!”

Dar căpitanul Poltzer i-a răspuns ferm:

— „Dacă îi eliberați, îi voi aresta din nou, și pe dumneavoastră la fel!”

Pe scurt, a fost o noapte de mare agitație în oraș…

Am redat aici, în linii mari, cuvintele ziarelor de toate orientările politice, care arătau că „Bacăul, care părea să doarmă de multă vreme, a fost primul oraș devastat de huligani, iar distrugerile au fost concentrate intenționat în centrul orașului”.

Totuși, ceea ce ziarele nu au scris – și trebuie să recunoaștem că nu puteau trata cazul fiecărui evreu în parte – a fost ce i s-a întâmplat lui Gersh. Zvonuri circulaseră încă de dimineață că un grup de studenți creștini urma să vină să împiedice petrecerea evreiască și spectacolul din acea seară. În timpul plimbării sale obișnuite pe lângă teatru, Gersh a văzut oameni intrând liniștiți; niciun student creștin nu intrase încă. Gersh și-a continuat drumul. Dar când s-a întors și s-a apropiat de teatru, a auzit strigăte, geamuri sparte și o mare dezordine.

Gersh s-a grăbit. Când a ajuns la teatru, a văzut polițiști, soldați și tineri zgomotoși care aruncau cu pietre în ferestrele teatrului. Gersh s-a întors rapid spre casă, dar fiind în vârstă și având un mers greoi, nu a putut ajunge repede. Alerga mult mai încet decât ceilalți. Deodată, când se apropia de poștă, a auzit un zgomot puternic venind dinspre teatru, iar apoi strigătele au rămas în urmă. Când a ajuns în fața poștei, lângă Banca Negrescu, Gersh a simțit ca și cum o clădire s-ar fi prăbușit peste el. A căzut la pământ, auzind – ca într-un vis – zgomot de geamuri sparte și apoi liniște.

[Pagina 143]

Când și-a recăpătat cunoștința – nu știe când – strada era întunecată. Întinzând mâinile, a simțit cioburi de sticlă pe tot corpul. A vrut să se ridice, dar nu a putut, ca și cum ar fi fost paralizat. Nu-și simțea spatele. La început nu și-a amintit ce se întâmplase sau unde se afla. Cu mare efort, s-a sprijinit de o bancă din apropiere și a reușit să se ridice și să se așeze. Credea că nu va mai putea niciodată să se ridice. În cele din urmă, și-a dat seama că se află în fața poștei, lângă bancă, foarte aproape de casă. A reușit să ajungă încet la locuința sa, sprijinindu-se de ziduri și garduri. A bătut la ușă, a leșinat și a căzut.

Când s-a trezit, era acasă, întins în pat. Lângă el se aflau un doctor și familia acestuia.

— „Cum au știut că sunteți evreu? V-au interogat?”

— „Ce era de interogat, când au văzut că fug și alerg?”

Incidentul a avut loc toamna. Toată iarna, Gersh a zăcut bolnav la pat, în stare gravă.

Dacă Gersh s-a vindecat de atacurile antisemite, să nu credem că boala antisemitismului împotriva evreilor s-a vindecat. Dimpotrivă, antisemitismul s-a manifestat și mai dur, iar mulți alții au devenit antisemiți, așa cum s-a întâmplat, de pildă, cu domnul Răducu Popușoi.

Domnul Răducu Popușoi era o figură importantă și proeminentă în oraș și în întreg districtul. Era un om cinstit și nu avea nimic împotriva evreilor. De fapt, nu avea relații deosebit de bune cu ei, dar nici rele. Se întâmplase chiar să-i certe pe bătăușii care spărgeau capete evreiești și ferestre din ură:

— „Ce aveți, serios, împotriva lor? V-au făcut ceva rău? Sunt leneși? Stau prin cârciumi? Sunt criminali? În afară de câțiva – cum există și printre noi – sunt ei mai mizerabili decât voi?”

Dar, făcând asta, și-a făcut singur rău. De atunci, nu s-a mai amestecat în astfel de chestiuni („Nu-i treaba mea”). După aceea, nu i-a protejat pe evrei, dar nici nu i-a persecutat. Până într-o zi, când a avut loc un incident:

Într-o zi, a sosit în oraș cu trăsura sa de vară pentru a rezolva diferite treburi (locuia la marginea satului Letea). Mai întâi a mers la croitor, la Ștrul Schneider, ca să-i ia măsura pentru un costum. După aceea i-a spus vizitiului:

— „Ghiță, mergi încet cu trăsura, eu o să merg pe jos, vreau să-mi mai dezmorțesc picioarele puțin!”

A mers la cizmarul Itzik și a comandat cizme. A mers la blănarul Haim Pelț, să-i aducă niște piele.

— „Acum, Ghiță?” — i-a spus vizitiului — „Să mergem la Vasiliu-Zacral!”

Au ajuns și la „Vasiliu-Zacral — băcănie, delicatese și dulciuri” și au cumpărat ce aveau de cumpărat.

— „Acum, Ghiță, la piață și gata!”

Când a terminat și a vrut să se urce în trăsură — de obicei se sprijinea în baston — a spus deodată:

[Pagina 144]

— „Bastonul meu! Unde este bastonul meu?”

— „Domnule, ați coborât din trăsură cu el!”

— „L-am uitat la croitor! Hai să ne întoarcem la el!”

— „Mi-am uitat bastonul la tine. Bastonul cu mâner special, moștenire de la strămoșii mei!”

— „Domnule, nu ați lăsat niciun baston la mine!”

— „Ba da, l-am uitat. Caută, caută bine!”

Croitorul a căutat bine, dar nu l-a găsit. Furios, boierul i-a spus vizitiului:

— „Să mergem la cizmar!”

Și cizmarul a căutat temeinic, foarte bine, dar nici el nu a găsit bastonul.

Plin de mânie, boierul a mers la blănar:

— „Caută, caută bine, e imposibil să nu fie aici! Caută aici… și acolo… și mai încolo! De ce nu cauți și în colțul acela?”

De trei ori l-a silit pe blănar să caute peste tot, în zadar.

În mare furie, a mers și la băcănia lui Vasilio:

— „Am uitat la tine…”

— „Bastonul!” — „Da, domnule, iată-l!”

Fericit, boierul s-a așezat pe un scaun:
— „L-ai văzut pe Ghiță? Cât i-am pus pe cei trei jidani să caute și nimic! Aici, cu unul dintre noi, abia am deschis gura și deja mi l-a dat! Oare nu au dreptate cei care vorbesc împotriva jidanilor?”

După aceea l-a înlocuit pe croitor și pe cizmar. Și pentru că nu a găsit în oraș un blănar neevreu, l-a convins pe vizitiu să-și trimită fiul să învețe meseria de la blănarul evreu și să devină ucenicul lui — ba chiar i-a oferit tânărului un rând complet de haine noi, din cap până în picioare — ca să aibă el, și tot orașul, un blănar român.

Nota originală:

1. Fragment din cartea „Croitorul din Bacău” (CROITORUL DIN BAC), Tel Aviv, 1988, ediția a doua (în limba română). Pentru cei care nu știu: Bac este Bacău, Yas este Iași. Return

Notele traducătorului:

1. Cuvântul românesc „jid/jidan” este o insultă etnică la adresa evreilor, comparabilă cu „Zhid” sau „Zhyd” în mai multe limbi slave și cu „Kike” în limba engleză Return
2. În ebraică Hatevel (Universul). Return
3. În ebraică Haboker (Dimineața). Return
4. În ebraică Haratz HaYehudi. Return

[Pagina 145]

În acele zile, Shmelke era un om în vârstă, deși anii nu-și lăsaseră amprenta asupra lui. Obișnuia să poarte o pălărie neagră cu boruri largi și un palton lung, negru, cu guler de catifea, atât iarna, cât și vara. Purta cu el o mică geantă roșiatică. Părea a fi un evreu religios devotat, foarte educat, chiar dacă ocupa funcția de funcționar al comunității. Meseria lui era să îndeplinească diverse sarcini, după cum era nevoie: colecta impozite; actualiza locurile de înmormântare scoase la vânzare în cimitir; stătea la intrarea sălilor de concert și verifica biletele la spectacole, toate încasările fiind destinate carității; se îngrijea de distribuirea lemnelor de foc pentru săraci pe timp de iarnă; supraveghea coacerea azimelor pentru Paște și multe altele. În tinerețe fusese negustor ambulant. Se pare că, din cauza numeroaselor sale călătorii, a dezvoltat dorința de a renunța la această ocupație și de a căuta una mai respectabilă și mai interesantă. O meserie plină de satisfacții: pețitor. Ani la rând s-a ocupat de pețit și a fost foarte activ și de succes. Căpătase experiență lucrând cu oamenii în timpul călătoriilor sale. Avea, de asemenea, o fire și un caracter potrivite pentru această profesie. Știa să rezolve probleme dificile și complicate cu sinceritate și precizie, ca un funcționar experimentat. A jucat un rol important în multe căsătorii. De bunăvoie sau fără voie, a intrat în multe case și în viețile multor oameni. A băut nenumărate cești de cafea neagră și a gustat dulcețuri la ceremonii festive și vesele de logodnă. A dansat la multe nunți ca invitat de onoare și s-a bucurat de numeroase felicitări și mulțumiri. Dar, în același timp, cu toată această bunătate, a fost nevoit să îndure reacții emoționale puternice din partea oamenilor (soți sau soții) care se simțeau răniți de persoana cu care îi potrivea, fiind apoi expus blestemelor și insultelor.

[Pagina 146]

Mai presus de toate însă, el a trăit de nenumărate ori sentimentul minunat că el însuși era un ambasador al destinului. Prin urmare, nu este de mirare că nu s-a împăcat niciodată cu existența sa mediocră de mic funcționar.

Războiul i-a limitat aria de activitate doar în interiorul granițelor orașului; cu timpul, auzul său a început să se deterioreze, ceea ce i-a restrâns contactul cu oamenii. Apoi a fost nevoit să accepte doar munca ce i se oferea. Dar, în ciuda tuturor dificultăților, se credea un mesager al cerului. Încrezător în harul său și cu ajutorul lui Dumnezeu, se aștepta să revină la poziția sa de odinioară, slujindu-L astfel pe Dumnezeu.

Astfel, în prima zi de după război, primul lucru pe care l-a făcut a fost să-și ducă pălăria la Lazar Greenberg, pălărierul, pentru a-i schimba panglica și a o călca frumos. Pe scurt, să-și reînnoiască pălăria. Apoi, acasă, ca într-o zi oarecare, și-a cusut vechiul palton, a îndepărtat steaua galbenă și a reparat catifeaua de la guler. A cusut cu grijă mânecile uzate. Apoi și-a început munca. Și-a revăzut din nou caietele, a răsfoit fotografii, a examinat registrele și detaliile despre familii, proprietățile lor, caracterul lor și tot ceea ce era necesar pentru a oferi informații actualizate celor interesați. Cât despre problema auzului său: deși descoperise avantajele acestei situații – nu auzea ceea ce nu dorea să audă – și-a dat seama că un dispozitiv special cu fir ar putea adăuga o notă de eleganță imaginii sale. Și astfel, când onorabila doamnă Elza Brill a trecut la cele veșnice, nu a precupețit niciun efort pentru a convinge pe fiul ei. Cel mai bun lucru pe care îl putea face pentru a comemora memoria mamei sale nu era doar să cumpere un loc bun de veci în cimitir, ci și să doneze surzilor aparatul auditiv al defunctei, de care aceasta nu mai avea, desigur, nevoie. Astfel, era pregătit să-și îndeplinească rolul, ghidat de credința sa că vor exista întotdeauna oameni de îngropat și tineri dornici să se căsătorească. Acum era pregătit și dispus să-și reia misiunea.

Dar s-a întâmplat ceva ciudat: afacerea nu a mers prea bine. Sau, mai bine spus, nu a mers deloc. Cea mai importantă descoperire pe care Reb Shmelke a făcut-o la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial a fost că oamenii nu mai aveau nevoie de un pețitor. Nu aveau! Era un fenomen complet derutant. Un fenomen straniu prin care oamenii își luau soarta în propriile mâini, un act de apostazie împotriva lui Dumnezeu. Reb Shmelke era îngrijorat pentru tineri și pentru părinții lor. Pentru cei care nu doar abandonaseră o tradiție înțeleaptă și străveche, ci încălcaseră și o mitzvah din Tora, a cărei neobservare punea în pericol sfințenia familiei și chiar existența omului pe pământ. Modul brutal în care își băteau joc de el în față sau îi trânteau ușa în nas, precum și cuvintele batjocoritoare pe care era nevoit să le audă uneori din gura tinerilor obraznici pe drumurile pe care le străbătea, l-au umilit complet. Batjocura lua forma strigătelor adresate lui astfel:
„Shmelke, spune-ne, pe cine ai măritat săptămâna asta? Am auzit că fiica șchioapă a lui Manny s-a îndrăgostit de fiul mut al lui Benny. Grăbește-te, nu pierde ocazia!”

— „Shmelke începea să-și piardă mințile”, spunea Schuler, măcelarul. „A venit la mine să mă întrebe dacă vreau să mă căsătoresc. Dar Shmelke, i-am spus eu, soția mea – fie ca Dumnezeu să o ocrotească – încă nu a murit. Vrei să mă faci văduv înainte să moară? Sau poate vrei să am două soții?”

[Pagina 147]

„Sărmanul Shmelke”, supus atâtor ridiculizări și insulte, a devenit curând timid – o trăsătură nepotrivită pentru profesia sa. Clătina din cap și le spunea tuturor celor dispuși să-l asculte: „Ascultați-mă, s-a întâmplat ceva!” Dar nu se întâmplase nimic semnificativ. Cu excepția faptului că, spre deosebire de tinerii din 1930, care aveau nevoie de el pentru a se căsători, tinerii din 1947 se comportau într-un mod care arăta că nu aveau nevoie de nimeni pentru a se cunoaște, a se conecta și a se căsători. În aceste momente, Shmelke se simțea bătrân și obosit. Deși nu era deosebit de bătrân, îi era greu să accepte schimbările legilor universale. În ciuda neînțelegerii direcției schimbării sau a scopului ei, gândurile despre trecut, în fiecare clipă și oră, i-au subminat probabil sănătatea și i-au provocat o puternică anxietate: „Doamne, ajută-ne, ceva se întâmplă!”

O parte din meseria lui era să afle zvonurile înaintea altora. Shmelke a aflat că nepoata lui Heinrich Rosenthal urma să sosească la Bacău cu o oră înainte ca ceilalți să afle. Era ciudat că ar fi aranjat o întâlnire cu domnișoara Rosenthal. Shmelke voia să păstreze întâlnirea secretă, așa că a evitat să intre pe ușa din față. A fost suficient de înțelept să stabilească întâlnirea într-un loc și la un moment special: la ora patru după-amiaza, în curtea din spate. Într-adevăr, era cel mai potrivit timp și loc pentru a feri conversația de priviri indiscrete.

Fără să facă zgomot, a deschis mica poartă dintre cei doi tufișuri de liliac care serveau drept gard. Se afla lângă gardul obișnuit din lemn. A mers cu grijă printre straturile de ceapă și a ajuns la o masă îngustă, sub un salcâm înflorit. Acolo stătea domnișoara Rosenthal, cu capul sprijinit pe mâna stângă, privind într-o carte deschisă și părând că citește. Complet izolată de lumea exterioară. Totuși, el nu era deloc sigur că într-adevăr citise. A observat Reb Shmelke că nu întorsese paginile deloc. Shmelke a tușit încet pentru a-i atrage atenția, comportându-se modest și politicos. Domnișoara Rosenthal părea adormită, și-a ridicat privirea și l-a văzut. I-a zâmbit imediat pentru a-i cruța, dacă nu surpriza, atunci măcar teama.

Pentru o clipă, până când ea i-a răspuns cu un zâmbet, Reb Shmelke s-a temut că îl va lua în derâdere ca toți ceilalți. Dar, în cele din urmă, ea a zâmbit, iar el a interpretat zâmbetul, pe baza vastei sale experiențe, ca pe un semn de bunăvoință. Felul în care întâmpina o față familiară, plină de farmec și amintiri nostalgice. Încrederea în sine a lui Reb Shmelke nu era mare și nu era sigur dacă domnișoara Rosenthal își amintea de el din anii de școală din Bacău. I-a spus, cu o ușoară mișcare a capului:

— „Domnișoara știe… eu sunt Shmelke Schwartz.”

Și, pentru a acoperi anii care trecuseră și a-i fi mai ușor domnișoarei Rosenthal să se apropie de el, a adăugat:

— „L-am cunoscut foarte bine pe tatăl domnișoarei, pe regretatul domn Herman Rosenthal. Dumnezeu să-i dea odihnă veșnică.”

Domnișoara Rosenthal a continuat să zâmbească, iar Reb Shmelke, pentru a întări legătura fragilă și a face un pas mai departe, a considerat potrivit să adauge:

[Pagina 148]

— „O cunoșteam bine și pe domnișoară pe vremea când studia aici, la liceu… Era o fată foarte frumoasă… De câte ori nu am văzut-o pe stradă cu o geantă în mână? De câte ori nu mi-am spus: Iată, aceasta este fiica lui Herman Rosenthal! Ce fată minunată!”

Și aici, Reb Shmelke și-a adunat curajul și a făcut încă un pas înainte.

— „Cu mult timp în urmă, poate că domnișoara nu-și mai amintește deloc, am călătorit împreună cu autobuzul interurban. I-ați dat șoferului valiza dumneavoastră ca să o pună pe acoperiș și să o lege bine. Când am ajuns, tatăl domnișoarei, care vă aștepta lângă librăria comunității, unde autobuzul staționa pentru o pauză în drumul spre orașul Comănești, mi-a mulțumit că am avut grijă de fiica lui. M-a invitat, când aveam timp, să gust un lichior fin, doar noi doi, în secret… Pe atunci eram foarte ocupat, alergam dintr-un loc în altul; lumea era plină de tineri care voiau să se căsătorească și făceam eu însumi asta: îi ajutam să se găsească unul pe altul. Domnișoara înțelege, eu sunt Shmelke, pețitorul! Nu-i așa că mă credeți? Și când, seara, am intrat în farmacie, domnul Herman, fie-i amintirea binecuvântată, mi-a oferit o băutură excelentă, cum nu mai băusem niciodată, și i-am spus: Dumnezeu să-l ajute să-și vadă fiica având un cămin fericit. Și l-am întrebat chiar, nu-și dorește poate un ginere chipeș și bun pentru fiica lui? Și ce credeți că mi-a răspuns?…”

Reb Shmelke a tăcut o clipă, așteptând un cuvânt din gura ei, dar a realizat imediat că nu va primi nimic altceva decât acel zâmbet din colțul buzelor ei. A simțit brusc o stare de neliniște, ca un om care, din experiență, știe cât de periculoase pot fi tăcerile prelungite. A făcut un pas înainte și apoi, cu prudență, i-a aruncat o privire de „respect și suspiciune” și a spus cu o voce mai joasă, ca și cum totul ar fi fost un secret ascuns:

— „Nu, Shmelke” – asta mi-a spus domnul Herman. „Fiica mea este încă tânără, abia termină liceul. Apoi vrea să-și continue studiile la universitate. (Domnișoara vede cum știu eu totul?). Dar după aceea, Shmelke, mi-a spus, cu voia lui Dumnezeu, și dacă vei avea un tânăr bun…”

Zâmbetul domnișoarei Rosenthal părea să devină și mai larg. Ca și cum, pentru Shmelke, în aceste cuvinte ar fi descoperit formula unui fel de magie. A tăcut din nou, pentru a lăsa magia să lucreze și să-și producă efectul. Nu a fost surprins când, după această pauză, ea a început să vorbească. Deși exista o urmă de ironie în cuvintele ei, apropiată de batjocura insuportabilă care îl urmărea în ultima vreme.

— „Și dumneata”, a întrebat domnișoara Rosenthal cu un zâmbet pe buze, „vrei să reîncepi munca de unde ai lăsat-o acum doisprezece ani?”

— „De ce nu? Te rog, privește…”

Shmelke s-a apropiat de masă, a așezat lângă el mica sa geantă de catifea roșiatică cu ciucuri de argint, în care își ținea de obicei sidurul.^[1] Apoi, privind neliniștit în jur, ca și cum s-ar fi temut să nu fie perceput de autorități ca angajat într-o practică cabalistică de mult apusă,

[Pagina 149]

a scos din buzunarul interior al paltonului un obiect care semăna cu o pungă pliată și l-a așezat cu grijă în fața domnișoarei Rosenthal.

— „Domnișoara știe… sunt foarte meticulos.”

— „Dar știi de unde vin?” a întrebat ea cu o voce blândă.

— „Desigur că știu! Dar nu contează de unde vii! Știi, în românește se spune: «Oriunde te duci, ia-ți cu tine o mireasă din satul tău».”

— „Și crezi că am venit din Franța ca să mă mărit la Bacău?”

— „De ce nu?” a fost de acord Reb Shmelke fără să clipească. „Până la urmă, am măritat un cuplu: el e din Bacău, ea din Podu-Iloaiei, de ce să nu mărit Franța cu Bacăul?”

Logica lui Reb Shmelke nu avea temelie. A mărita un bărbat și o femeie din punct de vedere geografic era ca și cum ai conecta două puncte pe pământ. Nu conta că distanța dintre Paris și Bacău era de câteva sute de ori mai mare decât distanța dintre Bacău și Podu-Iloaiei. Distanța dintre aceste două puncte putea fi mai mare sau mai mică și să nu constituie un obstacol pentru o decizie acceptabilă în fața Cerului.

— „Și ai atâția «tineri buni»?” Domnișoara Rosenthal părea să simtă în cuvintele „tineri buni” mirosul fericirii. Privirea ei zăbovea încă asupra amintirilor când Shmelke Schwartz a început să scoată fotografii de diferite dimensiuni dintr-un plic albastru și să le aranjeze pe masă, în fața ei.

— „Te rog, privește. Aici… Ce? O costă pe domnișoară ceva doar să se uite? Ce? Este necesar să decidă pe loc? E suficient să le privească și poate deja să-și exprime o părere. Tineri, unul câte unul! Dacă, de pildă, îi place acest tânăr cu pălăria, dacă ceva îi aprinde inima la vederea acestui zâmbet, îi pot spune totul despre el: cum îl cheamă, unde locuiește, din ce familie provine, cu ce se ocupă… absolut totul! Pentru că sunt foarte meticulos și notez în caietul meu tot ceea ce ar putea interesa domnișoara.”

Domnișoara Rosenthal a privit rândurile de fotografii pe care Shmelke le aranjase pe masă cu priceperea unui artist. Ici și colo, degetele ei se opreau o secundă mai mult pe imaginea unui tânăr, iar ea privea fotografia ca și cum ar fi văzut în ea destinul său misterios. Apoi, cu o mișcare leneșă, ca și cum ar fi căutat răspunsuri care nu erau dorite, a izbucnit brusc în râs. La început, a fost un râs ușor, reținut, încă aparent cu un ton blând, chiar umoristic. Un râs care s-a dezvoltat și a erupt într-un hohot. Și părea că era pe punctul de a izbucni în râs isteric. Shmelke s-a speriat: prima reacție a bărbatului a fost să se repede după fotografii, să le strângă, să-și protejeze instrumentele de lucru și să se protejeze pe sine de a-și pierde mințile.

Deodată, domnul Heine a apărut în pragul ușii care ducea spre curte. Apariția lui bruscă a avut un efect neașteptat: Shmelke s-a speriat și mai tare, iar râsul domnișoarei Rosenthal a devenit și mai puternic.

[Pagina 150]

— „Ce naiba se întâmplă aici?” a întrebat domnul Heine, stând în ușă.

Shmelke era ocupat să adune fotografiile de Benei Porat^[2], destinate căsătoriilor fericite, iar domnișoara Rosenthal continua să râdă. Așa că nu era nimeni să-i răspundă. Ca și cum nimic nu i-ar fi putut amplifica râsul mai mult decât tremurul nervos al mâinilor lui, care făcea ca fotografiile să se miște. Sărmanul pețitor nu mai putea controla imaginile; părea ca și cum un spirit rău pusese stăpânire pe ele și, pentru a o amuza, le dăduse viață pentru o clipă – aruncându-le peste tot: pe masă, pe podea, pe iarbă, între scânduri, oriunde, ca și cum ar fi putut găsi un odihnă anonimă.

— „Hei, Shmelke!” l-a strigat domnul Heine.

Dar Shmelke, cu geanta sa roșiatică în mâini, a preferat să-și piardă fotografiile împrăștiate și a fugit, cu capul între umeri, spre poartă, printre tufișurile de liliac. Să dispară și să evite râsul iritant, de genul celui pe care îl auzise recent, ca și cum l-ar fi urmărit.

Când domnul Heine s-a apropiat de masă, Shmelke nu mai era acolo. Domnișoara Rosenthal s-a liniștit brusc, dar fața îi era încă roșie. A trecut degetele peste câteva fotografii mici de lângă cartea ei deschisă. Le-a lăsat să-i alunece printre degete, ultimele semne de bucurie și veselie neîngrădită.

— „Ce te-a făcut să râzi de sărmanul Shmelke?” a întrebat domnul Heine cu un zâmbet îngrijorat.

— „Privește…”

Domnul Heine nu a înțeles: să privească la ce? A luat câteva fotografii în mâini și a început să le examineze cu un ochi cercetător… Fotografii obișnuite! Chipuri de tineri! Pe fiecare dintre fotografii, numele candidatului era scris clar și, de asemenea… Într-adevăr, era foarte ciudat: pe fiecare dintre fotografii, pe fiecare dintre ele, era trecut anul…

— „Înțelegi?” a șoptit domnișoara Rosenthal cu un zâmbet amar.

Acum, domnul Heine a înțeles și el. Sărmanul Shmelke… puțin confuz. Pentru numele lui Dumnezeu! Ce îi oferise domnișoarei Rosenthal erau burlacii din 1935.

Nota originală:

1. Fragment din cartea Zekher le-Da’avon (Memoria durerii). București: Editura „Cartea Românească”, 1985, în limba română. Return

Notele traducătorului:

1. Carte de rugăciuni zilnice. Return
2. Expresia „Ben(ei) Porat” apare în Biblie (Geneza 49:22) și este înțeleasă ca exprimând creștere și prosperitate – în esență, un fiu care înflorește și prosperă. Return

[Pagina 151]

Yitzhak Barkat, născut la Bacău, a emigrat în Israel la o vârstă fragedă. Actor și poet, arta și poezia sa au exprimat emoțiile și reacțiile sale față de viață. În 1989, Yitzhak Barkat a publicat la Tel Aviv un volum de poezii în limba română intitulat Tirgueli^[1]. Din această carte am selectat și tradus (traducere liberă) două poeme despre orașul său natal.

Cerul este învăluit într-un gri blând așa cum atârnă deasupra astăzi, pe aleile Ierusalimului rătăceam, zugrăvit la Bacău întocmai astfel

[Pagina 152]

pe tavanul din interiorul sinagogii vizitiilor de pe strada Leca[3], nu departe de strada Sudului. Un om anonim l-a pictat din memorie, păstrată pentru ca el să vadă mii de ani trecuți, înfățișând vizitii îngrijorați care, înfășurați în talit, cu tefilin legați, culoarea pictată, priveliștea arcuită a cupolei deasupra Ierusalimului.

De la farmacia Stânca până la malul Bistriței, un râu adânc, cu ape bogate — iată, mulți evrei curgând pe lângă: chipuri distinse, bătrâni mergând cu pași șovăitori, tinere fete în frumusețe și grație — întreaga comunitate sfântă a Bacăului, umăr la umăr, se apropie de râu la Tașlih[5] — mareea, pentru a-și arunca durerea, și a porni cu speranță spre dulceață. Bistrița este un râu vijelios, un val ca de grâu, bogat în ape, plutele alunecă pe spatele lui iar luntrașii trag împotriva curentului văzând o asemenea mulțime adunată de-a lungul malului — O, Doamne! Ei privesc uimiți din vârfuri de munte și din pâraiele văii; sute, mii de evrei s-au răspândit fără drum înainte, au rătăcit, au zburat precum zmeiele se înalță, precum viscolul răsună, curgând pe apele Bistriței.

Notele traducătorului:

1. Un cuvânt românesc care înseamnă „achiziție” în limba engleză Return
2. Aceasta este o traducere literară a poemului original în ebraică. Mai jos este oferită o traducere mai literală:
   Cerul — / parțial înnorat / așa cum era / astăzi, / când rătăceam / afară / pe străzile / Ierusalimului — / zugrăvit întocmai astfel / [p. 152] pe tavanul / sinagogii vizitiilor / din Bacău, pe strada Leca, / nu departe de drumul sudic. / Un om / fără nume / l-a pictat / din memorie / păstrată pentru el / prin mii de ani, / pentru a arăta vizitii îngrijorați / când erau înfășurați în talit / și își puneau tefilin / culorile și curbele cerului / din Ierusalim. Return
3. Strada unde locuiau cei mai săraci negustori și vizitii. Era cunoscută drept cartier evreiesc cu un centru hasidic. Return
4. Bistrița este un râu din Moldova, trece prin orașul Bacău.
   Aceasta este o traducere literară a poemului original în ebraică. Mai jos este oferită o traducere mai literală:
   De la farmacia Stânca / până la malurile Bistriței, / un râu adânc, cu ape abundente / iată, mulți evrei: / chipuri distinse, / bătrâni care abia se țin pe picioare, / fete tinere și frumoase / întreaga comunitate sfântă a Bacăului / iese la râu pentru Tașlih / sperând la dulceață, nu la amărăciune.
   Bistrița este un râu repezit, / un val de grâu, bogat în ape / plutele alunecă pe el / iar luntrașii le țin în loc / [p. 153] văzând asemenea mulțimi / adunate pe maluri / O, Doamne! Privesc uimiți / din munți / și din vale / sute și mii de evrei / au pornit fără drum / au mers / au zburat / ca zmeiele / ca viscolul / năvălind / pe apele Bistriței. Return
5. Tașlih, care înseamnă literal „aruncare”, este un ritual evreiesc practicat în după-amiaza primei zile de Roș Hașana (Anul Nou evreiesc), în care oamenii aruncă simbolic păcatele într-o apă curgătoare naturală. Return

  Bacău, Romania     Yizkor Book Project     JewishGen Home Page

Copyright © 1999-2026 by JewishGen, Inc.
Updated 28 Jun 2026 by LA