« Pagina anterioara Cuprins Pagina urmatoare »

[Pagina 101]

[Pagina 102]

[Pagina 107]

Preluarea puterii de către comuniști s-a făcut cu mare agitație. Niciun  partid nu a cedat de bunăvoie puterea. Legăturile  dintre Bacău și București, capitala, au fost complet reînnoite. Efectul de domino al evenimentelor care au avut loc în întreaga țară s-a resimțit în special în orașele rurale. Înlocuirea treptată a guvernelor democratice cu permisiunea lui Sănătescu și Rădescu, formarea guvernului lui Petru Groza și reforma agrară au avut un impact atât asupra evreilor, cât și al creștinilor.

Înființarea Tribunalului Poporului pentru judecarea criminalilor de război a fost de un interes deosebit pentru evrei și pentru supraviețuitorii Holocaustului. Ei au urmărit procesele criminalilor de război, mari și mici, comandanți ai lagărelor de concentrare și ai batalioanelor de muncă forțată. Inimile lor erau pline de speranță că se va face dreptate. Foști  deținuți au mărșăluit îmbrăcați în uniforme de pușcărie și cu o spânzurătoare aproape de tribunal, în fața ferestrelor instanței. Primele sentințe, care au fost condamnări la moarte, au fost rapid comutate în muncă silnică și închisoare pe viață. Procesul împotriva autorilor pogromului de la Iași a durat mult timp. Alți criminali  de război au primit doar acuzații minore. Au existat forțe reacționare puternice care aveau capacitatea de a împiedica această justiție și care au împiedicat condamnarea celor acuzați. Pe de altă parte, procesele politice au avut o greutate și o importanță considerabilă: procesul liderilor Partidului Social-Democrat, procesul mareșalului Antonescu și al complicilor săi, conducătorii Transnistriei și cei ai Ministerului de Interne. O schimbare de atitudine față de evrei s-a simțit odată cu apariția Comitetului Democrat Evreiesc (CDE)^[1]. Nu este o coincidență faptul că acest comitet a apărut în același timp cu impunerea mandatelor asupra organizațiilor sioniste și a membrilor acestora.

[Pagina 108]

Ultimele manifestări publice de bucurie ale populației evreiești din România au avut loc după rezoluția celei de-a 9-a Adunări Generale a ONU din noiembrie 1947 privind împărțirea Țării Israelului în două state, unul evreiesc și unul arab, precum și în preajma înființării iminente a statului evreiesc. De asemenea, a avut loc și proclamarea Statului Israel într-o zi de joi din luna Iyar, anul 5708 (mai 1948).

Ambele evenimente au stârnit în rândul evreilor dorința de a emigra. Mulți dintre ei au privit deschiderea porților Israelului ca pe noi orizonturi către care și-au purtat sufletele, mari și mici. Primii ani după eliberarea României au fost dezamăgitori pentru evrei, ceea ce a întărit și mai mult această dorință. Pe de o parte, Comitetul Democrat Evreiesc (CDE) a fost încurajat să saboteze activitatea sionistă, până la punctul de a o elimina complet. S-a ajuns până acolo încât orice activitate sionistă a fost interzisă și scoasă în afara legii, iar mulți activiști sioniști au fost încarcerați. Pe de altă parte, exista ceva neliniștitor în ceea ce făceau Partidul Comunist și autoritățile statului. În primii ani ai noului regim, autoritățile represive au intervenit cu forță brută, ceea ce a lăsat un gust amar. Printre aceste intervenții dure în viața cetățenilor s-a numărat și „cursa pentru aur”: mulți s-au sinucis sau au fost uciși din cauza „refuzului” de a ceda aurul aflat în posesia lor. Povestea familiei Strumwasser este bine cunoscută în Bacău – o poveste care a atins proporții dramatice – alături de cele ale familiilor Steinbok, Piecewitz și altele. Evreii au acceptat cu înțelegere – dar fără entuziasm –  lupta de clasă. Anumite decrete aveau un iz antisemit.

Între  provocările birocratice și incompetența funcționarilor și muncitorilor fără experiență, prestigiul Partidului Comunist a fost pătat. Procesele  împotriva celor etichetați drept „corupți”, „reacționari” sau pur și simplu împotriva regimului nu aveau întotdeauna ca scop înfăptuirea justiției. În aceste condiții, tot mai mulți evrei au decis să emigreze din România. A fost o decizie  grea. Fiecare persoană care a decis să depună o cerere de emigrare a trecut printr-o criză personală de proporții de care nici măcar nu era conștientă. Trebuie să înțelegem că majoritatea evreilor români nu au ales să emigreze din dorința de a se îmbogăți peste noapte sau pentru aventură. Acei evrei erau profund legați de patria lor, și doar epuizând toate celelalte opțiuni au ajuns, în cele din urmă, să accepte dezrădăcinarea dintr-o țară natală fără un mâine sigur — dar în care deja recunoșteau un nou val de antisemitism care a trezit amintiri dureroase și temeri dintr-un trecut nu atât de îndepărtat. Prin aceasta, ei se deosebeau de sioniști, care și-au dorit întotdeauna să-și atingă scopul de a emigra în țara strămoșilor lor. Astfel, tinerii au ales să plece ilegal. Au călătorit către orașe aflate de-a lungul graniței de vest a României, în apropierea punctelor de trecere: Jimbolia, Episcopia Bihorului, Oradea, Baia Mare, și au trecut cu curaj granița noaptea. Unii dintre ei  au fost împușcați de către grăniceri. Alții au reușit să ajungă cu bine la Budapesta, au continuat spre Viena, Paris, Marsilia, iar de acolo au navigat spre țărmul Țării Israelului. Însă nu toți au reușit să pătrundă în Țară. Mulți au fost reținuți într-o tabără de refugiați din Cipru până la înființarea Statului Israel.

[Pagina 109]

Nimic nu a putut opri valul de plecări din România și de emigrare, legală sau ilegală. Mulți evrei au depus cereri asumându-și riscul de a-și pierde mijloacele de trai sau dreptul de a studia în școli sau universități. Mulți dintre ei au așteptat ani sau chiar decenii până când cererile lor au fost aprobate. Din când în când au avut loc tragedii; familii au fost despărțite în mod arbitrar: soția sau mama primea pașaportul și viza, în timp ce soțul sau tatăl nu. Au existat cazuri în care evreii primeau viza, își vindeau locuințele și își lichidau bunurile, pentru ca apoi vizele să le fie confiscate și să fie forțați să o ia de la capăt, fără nimic.

Volumul imens de cereri pentru vize a afectat promovările evreilor în funcții de conducere și, în cele din urmă, le-a blocat complet. Evreii care dețineau totuși funcții înalte — chiar și cei care nu solicitaseră viză — au fost treptat retrogradați din posturile lor sau forțați să se retragă din activitate. Autoritățile au căutat și au găsit diverse modalități de a elimina evreii din funcțiile publice. La început nu a fost așa. Imediat după încetarea focului, evreii au fost readuși la locurile lor de muncă. Unii au  fost chiar promovați în funcții de conducere, uneori dincolo de aptitudinile lor, mai ales datorită apartenenței la Partidul Comunist. Studenții  evrei au fost reintegrați în școlile de stat și li s-au acordat facilități la admiterea în universități, la fel ca prietenii lor creștini, fără discriminare. Dacă  exista discriminare, ea îi afecta atât pe evrei, cât și pe creștini, și nu doar pe evrei pentru că erau evrei. Aceste acțiuni discriminatorii au început odată cu lupta de clasă, care se concentra pe originea socială, conform fișierelor din departamentele de personal. În același timp, au apărut informatori, mereu pregătiți să furnizeze informații, ale căror consecințe erau adesea imprevizibile. Au  fost înființate și alte închisori și lagăre, care au adăpostit alți vinovați — și uneori chiar nevinovați.

Opresiunea nu a venit doar din partea populației  române. Opresorii evrei erau uneori mai brutali decât omologii lor români, pentru a demonstra loialitate față de regim, pentru ca nimeni să nu-i suspecteze și pentru ca nicio vină să nu le fie atribuită. Ei erau renegați de cunoscuți pe stradă sau în instituții, așa cum și ei îi renegaseră pe cunoscuții și prietenii lor care deveniseră membri ai Gărzii de Fier cu câțiva ani înainte. Te cunoșteau doar dacă nu participai la demonstrațiile din 1 Mai, 23 August sau 7 Noiembrie. Ei erau cei care se ridicau și te atacau în cadrul ședințelor, îți cereau să te autocritici și propuneau excluderea ta din rândurile Partidului Comunist în timpul epurărilor. După „cele nouă plăgi ale Egiptului”, a venit „a zecea plagă”: a fost înființat CDE-ul (Comitetul Democrat Evreiesc), cu misiunea de a-i ataca pe evreii care tânjeau după Sion și Ierusalim.

Așa a început prigonirea sioniștilor. Începând  cu primul 1 Mai liberat al României și timp de mulți ani, steagul alb-albastru a fost arborat alături de steagul roșu al proletariatului. După câțiva  ani, situația s-a schimbat. Au  avut loc procese și anchete, care au restrâns mobilitatea mișcării sioniste, întrucât oficialii sioniști au fost condamnați la mulți ani de închisoare grea. Centrala Evreilor  din vremea Holocaustului, condusă de Gingold, a devenit Comitetul Democrat Evreiesc, condus de Leibovici-Șerban și Bercu Feldman. Sarcina lor era să primească rapoarte despre succesele regionale și locale — iar aceste succese nu au întârziat să apară. Rabinul-șef al României, dr. Alexander Șafran, a fost expulzat din țară, iar în locul său a fost numit rabinul dr. Moses Rosen^[2]. Ziarele  evreiești au lansat o campanie de defăimare împotriva „atacanților imperialiști sioniști” precum David Ben Gurion, Levi Eshkol și Golda Meir.

[Pagina 110]

Au fost publicate articole lungi despre câțiva evrei care plecaseră în „Raiul sionist” și s-au întors în patria lor, pentru că nu au putut suporta sărăcia de acolo. Într-adevăr, câteva zeci de evrei au fost în Țară (Eretz Israel) și s-au întors în România. În același timp, sute de membri ai Comitetului Democrat Evreiesc au început să se relocheze și, iată mirarea! Au plecat organizați, au fost trimiși cu o misiune clară — deși nimeni nu știa care era. Poate că misiunea lor era să distrugă „Frontul Imperialist Sionist” și să transforme Statul Israel într-un stat comunist. Totuși, după o scurtă perioadă de timp, s-a aflat că aceste „batalioane” organizate de Comitetul Democrat Evreiesc s-au risipit. Membrii  lor și-au căutat locuri de muncă potrivite și au uitat de misiunile lor politice. Această „defecțiune” i-a afectat pe ceilalți evrei din România, cei care nu aparțineau Comitetului Democrat Evreiesc. Situația din România s-a înrăutățit treptat, iar în același timp s-a adâncit și dorul de Sion. Numărul cererilor  pentru vize a crescut. Nici întârzierile  și nici concedierile de la locurile de muncă nu i-au oprit. „Șirovnicii”^[3] reveneau  cu noi cereri. Populația evreiască din Bacău a scăzut de la an la an. Până în 1960, se observase deja o scădere semnificativă a numărului de evrei din oraș, iar până în 1970 — una și mai mare. În anii ’80  mai rămăseseră doar câteva sute de evrei în oraș, majoritatea oameni în vârstă care trăiau din ajutoarele financiare primite de la comunitate.

Existau și tineri care rămăseseră din diverse motive personale: căsătorii mixte, frica de necunoscut, răsfățul matern. Dar evreitatea  lor le „lovea obrazul” în fiecare noapte, din nou și din nou. Copiii lor învățau la Talmud Tora, cântau în corul comunității, umpleau puținele sinagogi care mai rămăseseră. Evreii  săraci mâncau la restaurantul comunității, care oferea mâncare casher, bine aprovizionat datorită ajutorului primit de la Joint^[4]. Ei primeau și cadouri de sărbători și participau la Hanukiadă — aprinderea lumânărilor de Hanuka în prezența rabinului dr. Moses Rosen, care venea special din București — și la sederul de Paște, organizat de conducerea comunității. La aceste ritualuri participau și oaspeți din străinătate, bucuroși că au descoperit „o insulă evreiască într-o mare creștină!”. De sărbătorile „nescrise în Tora”^[5] se filmau documentare și se făceau poze, corul copiilor comunității cânta, și plutea în aer un spirit general de bucurie. După  aceea, oaspeții din străinătate plecau mai departe, în căutarea altor insule evreiești. Unii dintre ei, foști  băcăuani, vizitau cimitirul evreiesc pentru a merge la mormintele celor dragi.

Așa se desfășurau lucrurile spre sfârșitul anilor ’80 în Bacău, un oraș care odinioară avea o comunitate evreiască de 18.000 de persoane. Actualul conducător al comunității poate depune mărturie în acest sens: avocatul Lica Brill, un om onest, pasionat și de încredere, care are grijă de ultimii membri ai unei comunități în declin.

Note ale traducătorului:

1. Numele românesc al Comitetului Democrat Evreiesc.  Return
2. În ebraică este cunoscut ca David Moșe Rosen, însă în engleză este menționat ca Moses Rosen. Return
3. Se traduce literal ca „șirovnici”. Acesta era un termen colocvial pentru evreii cărora li se refuzau vizele. Return
4. Referire la American Jewish Joint Distribution Committee (Comitetul American Evreiesc de Ajutor Distribuit). Return
5. Aceste sărbători includeau Hanuka și Purim. Return

[Pagina 111]

Cu câțiva ani în urmă m-am întors la Bacău. Pentru o vreme simțisem o dorință puternică de a revedea locurile dragi. De a rătăci din nou pe aleile înguste pe unde mi-a trecut tinerețea și pe străzile largi unde s-a desfășurat viața mea de adult. Știam că această întoarcere în lumea umbrelor avea să fie o experiență în stilul lui Dante Alighieri. Lumea umbrelor tremură sub valurile amintirilor. Și totuși, în locurile unde am stat și am plâns, mi-am amintit și retragerile alături de victorii, suișurile și coborâșurile, așa cum sunt în viața fiecărui om.

Și iată-mă rătăcind pe alei și străzi, și mi se pare că umblu printr-un cimitir al amintirilor și iluziilor. Nu mai există nicio urmă a trecutului. Trecutul a trecut; timpul a nivelat totul și pe toți. Caut fețe cunoscute și, într-adevăr, am văzut unele într-un bărbat cu fața brăzdată de riduri. L-am salutat din cap, dar bărbatul m-a privit surprins și nedumerit. Poate a crezut că este doar un gest nervos sau că mi-am pierdut mințile.

După aceea m-a cuprins un sentiment teribil de înstrăinare. Deși eram în locuri atât de apropiate mie, pe unde umblasem și hoinăriserem de mii de ori. Nimic nu mai era ca înainte: casele, grădinile, străzile, oamenii. Clădiri pe care le știam dispăruseră ca și cum n-ar fi existat vreodată; altele păreau poate mari și frumoase, dar reci și lipsite de viață. Am început să caut casa la care visasem… o clădire înaltă mi-a servit drept punct de reper, dar m-a condus doar la o altă clădire înaltă, nouă, aflată exact în locul pe care mi-l aminteam. M-am îndreptat apoi spre clădirea liceului evreiesc. În locul ei se afla un alt șir de clădiri înalte. Am plecat de acolo și era ca și cum aș fi auzit în urma mea zgomotul și forfota elevilor în pauză. Nu, nu e asta. Este doar zgomotul străzii, al mașinilor.

Am zăbovit în grădina orașului, sau în ceea ce mai rămăsese din ea. Obosit, m-am așezat pe o bancă sub salcie, unde mai stătusem de multe ori în trecut. Am închis ochii și, în mintea mea, am văzut pavilionul unde fanfara armatei cânta „Uvertura 1812” de Ceaikovski, spre încântarea copiilor care veneau să asculte sunetul clopotelor și al tobelor.

Apoi am continuat să merg pe fostul drum Mărășești, departe, spre Ursu, un drum foarte lung. De acolo am cotit spre drumul Sarata… acolo, sus pe stradă, este cimitirul. O mare tăcută de pietre și morminte de marmură. Acolo am găsit nume cunoscute și, încă o dată, am trăit printre chipuri familiare. Aici, în centrul aleii principale – foștii conducători ai comunității evreiești. Nimeni nu lipsește, toți sunt prezenți la ședința consiliului: Dr. Tocucianu, Uziah Hershkovich, Yosef Goldenberg, Herman Kisler, Aroneanu, Avraham Feldhar, Bernstein, Mendelovich. În yeshiva shel ma’alah ca și în yeshiva shel mata^[1]. „Strada Mare” (Strada Mare) este mare și aici… Lazarovich, „Galia” Groberg, Solomon ceasornicarul și frații săi, Yakirkenner, Greenberg, Horn. Nimeni nu lipsește. De asemenea, toate doamnele din înalta societate a Bacăului din acele vremuri. Cele care umpleau rubricile mondene din presa locală, descriindu-le hainele, bijuteriile, petrecerile, ospețele la care participau până în zori la Perlberg sau la „Corso”. Și aici se află și numele respectate ale rabinilor, odihnindu-se în veșnica pace în nișe sub mici case de rugăciune, impresionante prin simplitatea lor: rabinul Betzalel Shafran z”l, rabinul Blank z”l.

[Pagina 112]

Obosit de potopul de emoții și amintiri, m-am uitat la fotografia lui Mirel Segal, atașată de piatra sa funerară. Îmi zâmbește ca în trecut, când studia în clasă, când îmi punea întrebări de tot felul. Curiozitatea și dorința lui de a cunoaște erau nesfârșite. Un elev silitor, care a devenit un inginer de succes. Când a împlinit 25 de ani, a murit într-un accident rutier fatal. Mai departe, pe alte alei, se află „camera profesorilor”. Gutman, un profesor care a predat matematica la mii de elevi. O boală crudă a dus la amputarea picioarelor sale. Nu departe se află un alt profesor, Aronovich. În trecut preda dreptul și era avocat. Un bărbat chipeș, cu păr cărunt și perciuni aranjați cu grijă. Elevii îl invidiau pentru frumusețea sa. Elevele erau captivate și visau cu ochii deschiși în timp ce preda.

Ideile îmi răsar în minte și văd miraje în alte locuri. Hilda Simone, profesoară de franceză. O femeie ciudată atât în trup, cât și în spirit. O frumusețe cu un caracter subtil, un caracter pur. Sosirea ei pe aeroportul din Israel a fost, de asemenea, ciudată. Poate că acesta a fost singurul moment din viața ei în care și-a legat soarta de viețile altora și a ieșit din singurătatea ei. Totuși, la scurt timp după aceea, a murit. În afară de elevii ei, nu avea pe nimeni pe lume. Preda la o școală dintr-o zonă de lângă Tel Aviv. Când a murit, elevii ei au publicat un anunț în ziar despre moartea ei prematură.

Cu câteva luni mai devreme murise avocatul Mititelu. Fusese profesor de educație fizică la liceul evreiesc din Bacău. El a fost singurul prieten al Hildei în România și poate chiar și în Israel. „Tribuna” este acum pentru totdeauna tăcută. Avea ziceri filozofice precum: „Viața unui om, viața unui câine, are nevoie de pâine”, sau „Unii mănâncă până putrezesc, iar alții putrezesc până mănâncă”.

Aici stau, așezat și plângând lângă mormintele prietenilor mei și ale mamei mele.

Am trecut pe lângă mormântul alb și curat al lui Laurie Cambus, care a fost minunat și a dispărut prea devreme de pe scena vieții și a artei. Am continuat drumul spre „al doilea cimitir”, unde nu cunoșteam nicio alee, nicio casă, niciun om. I-am plătit paznicului care mă aștepta la poartă bacșișul cuvenit pentru că m-a adus în lumea umbrelor și m-am îndreptat spre oraș. În cele din urmă, o umbră familiară care, la vremea ei, mi-a salvat tinerețea: fabrica de la Letea, fortăreața antisemită a lui Porumbaru, fortăreața naționalismului românesc. Astfel s-a încheiat întâlnirea mea cu trecutul.

Note ale traducătorului:

1. Autorul face un contrast între două tărâmuri metaforice: „yeshiva shel ma’alah” (yeshiva de sus) și „yeshiva shel mata” (yeshiva de jos). Yeshiva shel ma’alah se referă, de obicei, la un domeniu spiritual divin unde se iau decizii despre soarta omului. În contrast, yeshiva shel mata semnifică domeniul pământesc, existența umană întrupată și eforturile de a învăța. Expresia este familiară vorbitorilor de ebraică din serviciul Kol Nidre de Yom Kippur. Return

  Bacău, Romania     Yizkor Book Project     JewishGen Home Page

Copyright © 1999-2026 by JewishGen, Inc.
Updated 11 Jan 2026 by LA