« Pagina anterioara Cuprins Pagina urmatoare »

[Pagina 65]

[Pagina 66]

[Pagina 67]

Holocaustul nu i-a cruțat pe evreii din România. A fost o perioadă lipsită de logică și rațiune, cufundată în lăcomie neînfrânată, o epocă în care temeliile lumii s-au cutremurat și au amenințat să îngroape toată umanitatea, toate resursele și realizările sale sub ruine. Primele semne  ale catastrofei au apărut cu mult înainte. Regimul Goga-Cuzist^[1], care a durat doar o scurtă perioadă, a lăsat urme care nu au putut fi șterse. Evreii au „câștigat” rușinarea, incitarea și batjocura din partea celorlalți. Starea lor, aflată în continuă degradare, s-a manifestat în toate domeniile: în viața economică, viața spirituală și viața socială, precum și în modul în care erau tratați de către autorități. Un vânt rău bătea și prevestea cumplita tragedie ce avea să se abată asupra poporului evreu.

Înainte de publicarea decretului general din 1940, avocații evrei au fost eliminați din cabinetele de avocatură din Bacău. În fruntea acestor birouri juridice se aflau câțiva avocați antisemiti cuziști, printre care Urziceanu și Antoniu. Decretul din 1940, care a fost făcut public, anunța concedierea imediată a tuturor evreilor care activau ca avocați, ingineri, profesori, arhitecți și jurnaliști. Înainte de aceasta,  jurnaliștii evrei fuseseră deja înlăturați din redacțiile ziarelor. În liceele  publice din oraș domnea o atmosferă de antisemitism, alimentată de unii dintre profesori. Un neamț pe nume Klug, adept al ideologiei naziste, preda Goethe și Schiller, dar își petrecea o parte din ore promovând teoria rasială, vorbind despre superioritatea rasei ariene și inferioritatea rasei semite. Stoian, profesor de geografie, era motivat de dorința de „a avansa” și de a urca în ierarhia Mișcării Legionare. Și-a împlinit visul: în anul 1940, a fost numit responsabil cu regiunea Bacău. Un alt profesor antisemit, Popescu-Caso, care preda literatura română, le-a interzis elevilor să discute despre autorul și dramaturgul evreu Roneti Roman, care scria în limba română în secolul al XIX-lea, susținând că acesta nu era demn să se afle alături de alți scriitori români.

[Pagina 68]

Focșa, profesorul de muzică, obișnuia să țină discursuri delirante despre „trădătorii de neam care fac afaceri cu evreii”^[2]. Puțini erau  profesorii cu orizonturi largi și viziuni democratice, precum Buțatu, profesorul de științe ale naturii. Oameni ca el erau „păsări rare” în colectivul didactic al liceului de stat din Bacău. Prin urmare, nu este de mirare că tinerii din Bacău, care au primit o educație naționalistă extremă și antisemită, au devenit legionari pasionați. În anul 1939, după asasinarea prim-ministrului României, Armand Călinescu, au fost capturați „țapi ispășitori“, mulți dintre ei fiind legionari din Bacău, și au fost executați în Piața Florescu. Totuși,  chiar și după aceste evenimente, mulți legionari au rămas în oraș și în întreaga Românie. Ei au continuat să militeze pentru punerea în aplicare a planurilor fascist-naționaliste ale liderului lor, Corneliu Zelea Codreanu (numit „Căpitanul”), care a fost condamnat la moarte și executat în anul 1939, din ordinul regelui Carol al II-lea^[3].

Semne suplimentare ale tragediei urmau să vină cu relatările despre pasageri evrei aruncați din trenuri aflate în mișcare. În orașul Dorohoi a avut loc un mare pogrom. Comandantul evreu, Iancu Solomon, a fost ucis în orașul Herța (transferat în anul 1940 către Uniunea Sovietică) într-un atac al armatei ruse. El a „reușit” să devină prima victimă evreiască a epocii Holocaustului în regiunea Bacău. Cu câteva luni înainte de instalarea regimului legionar condus de Antonescu în România, a început eliminarea soldaților evrei din armata română. Acești soldați evrei au fost scoși din armată, forțați să-și dea jos uniformele și trimiși doar în lenjerie intimă înapoi la unitățile lor. De  acolo au fost deportați în lagăre de muncă. Se răspândeau zvonuri false și rău intenționate potrivit cărora evreii din Basarabia și nordul Bucovinei i-ar fi întâmpinat cu bucurie pe invadatorii ruși, care ocupaseră aceste teritorii conform unui dictat^[4] impus României în anul 1940. Potrivit acestor  povești, evreii le-ar fi dus flori soldaților ruși și i-ar fi umilit, batjocorit și lovit pe ofițerii români prezenți la momentul intrării trupelor rusești. Aceste zvonuri au contribuit semnificativ la intensificarea antisemitismului și a persecuției împotriva evreilor din România.

Refugiații evrei din Polonia, care au fugit în România după ce țara lor a fost ocupată de Germania nazistă, au adus informații noi. Ei au vorbit despre fețele teribile ale ocupației naziste și despre atitudinea naziștilor față de localnici; aceștia îi atacau pe evrei pentru a câștiga inimile populației ocupate și îi îndemnau să-și exprime ura față de evrei.  Aceasta a fost un semnal de avertizare pentru evreii din România, care au început să se teamă pentru soarta lor după ce regimul pro-nazist a ajuns la putere. Ultimul avertisment transmis evreilor din România a fost un dictat vienez din anul 1940. Administrația Gigurtu a fost obligată să accepte acest dictat care i-a fost impus, fiind forțată să cedeze Transilvania de Nord Ungariei. Tinerii din Bacău care au fost trimiși într-un lagăr de muncă silnică la Ciceu, aflat la granița dintre județele Bacău și Miercurea Ciuc, s-au întors din locul unde fuseseră deportați și au povestit despre persecuțiile împotriva romilor și evreilor. Ei au vorbit despre „Apărătorii Șoimului”  și despre „Crucea cu Săgeți” a lui Szálasi^[5].

[Pagina 69]

Aceasta le trăda cruzimea  diabolică. Ura ungurilor din Transilvania față de evrei, in special, dar și la români localnici, era fără margini. Nu puteau suporta existența nici măcar a unui singur evreu! O mulțime de invadatori a năvălit în satele ocupate o parte de evrei și au comis crime cu sânge rece. Ura lor nu cunoștea limite. A atins apogeul câteva luni mai târziu, într-un pogrom desfășurat în orașelul Sărmaș. Toți evreii locali au fost adunați în ajunul Yom Kipur^[6] și au fost forțați să sape o groapă imensă – o groapă comună – înainte de a fi împușcați. Ucigașii unguri din Transilvania și-au „demonstrat puterea” patru ani mai târziu, în anul 1944, prin înființarea ghetourilor în orașele din Transilvania, iar apoi au trimis evreii în lagărele de concentrare Auschwitz și Birkenau.

Note ale traducătorului:

1. Gogu Rădulescu și Alexandru C. Cuza au fost amândoi figuri politice românești proeminente în perioada interbelică. Rădulescu a fost prim-ministru între anii 1933–1937 și lider al „Partidului Țărănesc”, promovând reforma socială. Cuza a fost fondatorul Ligii Apărării Național-Creștine în 1923 și era cunoscut pentru convingerile sale profund antisemite. Retur
2. Termen peiorativ folosit împotriva evreilor. Retur
3. Regele României timp de un deceniu, din iunie 1930 până în 1940, când a abdicat de la tron. Retur
4. Cuvânt german pentru un decret emis de o persoană aflată la putere. Popularitatea acestui cuvânt crește în perioadele de conflict care implică Rusia și Germania. Retur
5. Ferenc Szálasi – 6 ianuarie 1897 – 12 martie 1946, a fost un ofițer militar, politician și lider al Partidului Crucilor cu Săgeți, care a condus guvernul Ungariei în timpul ocupației naziste din Al Doilea Război Mondial. Retur
6. Ajunul Zilei Ispășirii. Sărbătorile evreiești încep la apusul soarelui și continuă până la următorul apus; noaptea dinaintea începerii sărbătorii este denumită Erev, ceea ce în ebraică se poate traduce simplu ca „seară”. Retur

[Pagina 70]

Regimul legionar condus de Antonescu a început cu semne prevestitoare de catastrofă. Atmosfera  era apăsătoare. Majoritatea  localurilor, restaurantelor și magazinelor erau marcate cu linii oblice și svastici. Îmbrăcămintea predominantă era cămașa  verde (simbolul legionarilor). Svastici erau desenate peste tot. Oamenii  se comportau într-un mod ciudat. Pretutindeni puteai întâlni fețe cunoscute care deveniseră străine, cu o expresie indiferentă și rece. Privirea  lor era ostilă. Până atunci  păreau a fi prieteni, dar nu era așa. Vecinii și prietenii se comportau distant. Când întrebai politicos cunoscuți pe stradă sau în autobuz „ce mai faci?”, îți răspundeau cu ostilitate.

Au  apărut fețe noi în oraș. Erau îmbrăcați  în haine țărănești, iar dedesubt li se vedeau cămășile verzi. Erau  oameni josnici, mânati de lăcomie, interesați de jaf, dușmani ai lui Israel. Acest lucru i-a atras la Bacău. Când îndrăzneai să îți asumi riscul de a intra într-o instituție de stat, găseai acolo: oameni noi alături de vechi cunoscuți, dar îmbrăcați în haine noi. Răsuflai  ușurat când ieșeai din clădire, pentru că comportamentul lor nu-ți era deloc favorabil.

În  biserici se țineau rugăciuni zi și noapte. Creștinii purtau torțe în stil pascal – în noaptea Învierii mențineau ritualuri diferite, slujbe și comemorări pentru a-și aminti de victimele războiului din Spania sau de victimele din timpul domniei tiranului Carol al II-lea^[1]. Piața bisericii principale, Sfântul Nicolae, din Bacău, era mai plină ca niciodată. De  acolo plecau convoaie către „Casa Verde” (reședința legionarilor, operativi ai „Gărzii de Fier”), către centrul de românizare care fusese înființat recent, precum și către cartierele evreiești pentru a le jefui și a le profana.

[Pagina 71]

În fiecare  zi apăreau decrete noi și existau hotărâri diferite împotriva evreilor: evreilor care lucrau în profesii liberale li se retrăgeau autorizațiile de muncă^[2]; elevii și profesorii evrei erau alungați din școli; proprietățile evreiești erau confiscate. Aceste  decrete aveau ecouri triste pe străzile evreiești. Evreii simțeau o lipsă totală de siguranță în ceea ce privește viața lor sau bunurile lor – ateliere, fabrici mari și magazine. Se  pregăteau „comisii de românizare”. Evreii  au început să-și treacă bunurile în mâinile prietenilor lor români. Termenele  de evacuare impuse prin decrete erau practic imposibil de respectat. Bandele de jefuitori erau pline de lăcomie și pasiune, nu aveau răbdare să aștepte. De  multă vreme își așteptau norocul, visul de îmbogățire. „Strada Mare” și magazinele evreiești impunătoare de acolo erau cea mai mare dorință a inimii lor. Chiar  și magazinele mici de pe alte străzi  le satisfăceau pofta. Gândul lor era că, dacă nu curge bogăția, măcar să picure. Au atacat  în zonele Bacău - Piatra, Podul de Fier și chiar pe strada Leca.

La câteva luni după adoptarea noilor reguli, s-au produs schimbări majore. Cine îndrăznea să se opună? Chiar  și fără a-și manifesta deschis rezistența, oamenii erau târâți la „Casa Verde” și bătuți cu sălbăticie. De  asemenea, evreii erau bătuți peste tot, chiar și pe stradă. În anul 1941, au sosit vești îngrozitoare  din capitală, București. A izbucnit rebeliunea legionară. Mulți oameni  au fost uciși cu brutalitate. Masacrele au fost comise în abatoare urbane și în pădurea Jilava. Oameni  erau scoși din paturi în toiul nopții, urcați în dube și uciși cu cruzime. Un apel anonim a anunțat că printre victime se afla și Aurel User, un evreu din Bacău, care era sportiv și unul dintre cei mai cunoscuți cicliști din România. A fost scos cu forța din camera sa de la hotelul „Universal”, unde era cazat, și dus la abator. Zvonuri teribile soseau și din alte orașe. Un buletin radio relata despre lupte de stradă între armată și legionari și despre căderea legionarilor sub forțele militare loiale Mareșalului Ion Antonescu, care deținea atunci puterea.

Legionarii locali din Bacău aproape că au dispărut. Uniformele  lor cu dungi diagonale, cămășile verzi și privirea lor arogantă au dispărut aproape complet din peisaj. Totuși, evreii, care din experiență își pierduseră iluziile, au înțeles că nu aveau motive de bucurie și că din „revoluții” nu aveau să iasă niciun câștig pentru ei. Schimbarea  unui conducător nu e decât o „bucurie de nebun”. După  câteva săptămâni, mulți legionari au dispărut din funcțiile pe care le ocupaseră în diferite instituții de stat, iar locurile lor au fost ocupate de alții. Aceștia  făceau parte dintre susținătorii mareșalului Ion Antonescu.

Note ale traducătorului:

1. Regele Carol al II-lea a domnit peste România între anii 1930 și 1940 și este cunoscut pentru autoritarismul său, lăsând o amprentă de instabilitate politică asupra națiunii.  Return
2. Profesii liberale care includ, de exemplu, Dreptul, Sănătatea Publică, Finanțele și Ingineria. Return

[Pagina 76]

Un număr de tineri profesori de la „Liceul Evreiesc”, ajutați de elevii din clasele mai mari, au descoperit spiritul voluntariatului și au inițiat o acțiune de identificare a copiilor fără sprijin familial și fără părinți. Echipe de voluntari au început să viziteze locuințele. Uneori,  găseau ușile încuiate și doar prin ferestre puteau vedea copiii, stând pe podea. Lămpile  cu ulei fumegau, servind atât pentru iluminat, cât și pentru încălzire. Scopul lor era să scoată acești copii din asemenea condiții, să aibă grijă de ei și să îi protejeze. Sinagoga,  care s-a dovedit a fi cea mai potrivită pentru acest scop, se afla în apropierea Liceului Evreiesc.

Olga Marcus,  o fată entuziastă, elevă în clasa a XII-a, a condus cu pricepere căminul pentru copii după cel de-al Doilea Război Mondial. Ea a povestit: „Adunarea copiilor a durat câteva zile. În fiecare zi găseam  copii în situații dificile. Sinagoga a devenit o casă a copiilor și în scurt timp s-a aglomerat foarte tare. Am mutat căminul pentru copii într-o altă sinagogă, o sinagogă numită după Weissman, aflată lângă piață.

Pentru început, am adus un frizer și le-am tuns pe copii. Copiii au fost examinați de Dr. Shmuel Shabat z”l, un om pe care îl numim cu drag „Tatăl copiilor”, ajutat de doi studenți doctoranzi ai facultății de medicină, care fuseseră exmatriculați în urma legilor rasiale – Mishu Schulmson și Alexander Iliescu. Următoarea  sarcină a fost strângerea hainelor. În căminul  copiilor nu era mobilier. Nu exista  mobilă, în afară de două bârne sprijinite pe doi butuci. S-a întâmplat ca degetul unui copil să fie prins între bârnă și butuc. Îl  linișteam și i-am dat o bomboană și o bucată de covrig. Chiar și degetul meu a fost prins într-o zi între bârnă și butuc; Lorica Cioară, prietena mea, mi-a oferit o bomboană ca să nu plâng nici eu… Organizarea căminului a fost dificilă,  iar condițiile erau grele și chiar ilegale. Nu s-au făcut pregătiri speciale, iar decizia de a începe să gestionăm căminul a fost luată aproape simultan cu începerea activității. Cu timpul, acesta  a devenit „Căminul Copiilor Evrei Nevoiași” de lângă Liceul Evreiesc, spre deosebire de „Grădinița Evreiască a Familiilor Avute”, condusă de comunitate. Nu exista un buget, liceul vecin funcționa și singura sursă de venit a școlii era taxa de școlarizare a elevilor.

[Pagina 77]

Sărbătoare în Căminul Copiilor

[Pagina 78]

Clasă la Școala Primară

Într-o după-amiază, copiii stăteau așezați pe pături, direct pe podea, și ascultau o poveste spusă de educatoarea de grădiniță, o tânără fată. Ea folosea  o cutie de lemn în timpul orei de povestiri, urcându-se pe ea pentru a sublinia anumite momente și pentru a le face mai ușor de înțeles copiilor. Își mișca  mâinile și, din când în când, lovea cu picioarele cutia. Copiii râdeau,  se amuzau, iar povestea îi captiva. Deodată,  au intrat câțiva oameni și au luat cutia. Cine și-ar fi putut imagina că acea cutie, care fusese o sursă de distracție pentru cei mici, avea să fie folosită ca sicriu, pentru a duce un trup la cimitir? La urma urmei, trăiau în vreme de război și era lipsă de toate! Chiar și cutiile vechi de zahăr puteau servi drept sicrie! La ceva timp după aceea, centrul s-a mutat la Sinagoga Meriescu. Acolo, etajul superior  a fost amenajat ca dormitor. Copiii veneau la centru dincolo de cartierul Gherăiești, trecând podul Șerbănești de peste râul Bistrița. Din cauza lipsei de spațiu, cei care nu aveau loc să rămână erau nevoiți să meargă câțiva kilometri înapoi acasă.

Mai târziu, ne-am mutat la Sinagoga Rabinului Israel, care era mai mare și situată într-o zonă mai scumpă. Am instalat  o mică groapă cu nisip în curte. Bolnavii de  rahitism făceau băi de soare. Acest fapt a stârnit indignarea unor evrei haredim, în special bătrâni, care s-au opus ca acești copii – chiar și cei bolnavi de rahitism – să stea pe nisip, fără haine, în curtea sinagogii.

[Pagina 79]

Acum ar trebui să vorbim despre esența vieții spirituale din Bacău în timpul Holocaustului: liceul evreiesc. Școala care era ca o „oază” într-un deșert fierbinte și furtunos.La data de 7 septembrie 1940, autoritățile române au anunțat decizia de a aplica principiul Numerus Nullus în educație, în ceea ce privește evreii. Nu era  vorba doar de învățământul universitar, ci de toate nivelurile de învățământ. Elevii și profesorii  evrei au fost excluși din toate școlile naționale, la toate nivelurile. A apărut astfel necesitatea de a înființa un cadru educațional diferit, în special pentru adolescenții evrei. Exmatriculați din școlile naționale, tinerii evrei aveau nevoie de un cadru care să le ofere refugiu și să-i ajute să depășească sentimentele grele de discriminare.

La inițiativa unui număr de profesori și intelectuali evrei, și cu sprijin financiar din partea comunității evreiești, a fost înființat un liceu evreiesc în Bacău, unde au învățat atât băieți, cât și fete. Acest liceu a funcționat în clădirea Școlii Evreiești de băieți, o clădire veche întărită cu stâlpi de lemn încă de la „cutremurul” care a avut loc în 1940. Liceul  evreiesc și-a deschis porțile după câteva săptămâni de încercări, îndoieli, planuri și revizuiri. Câteva  sute de elevi au ocupat locurile pe băncile vechii școli. Starea fizică a  spațiului nu conta. Ceea ce era important era bucuria de a reveni la învățătură. Profesorii erau  calificați, foști dascăli ai liceelor de stat, precum și tineri instruiți, plini de entuziasm, gata să-și aducă contribuția la educația noii generații. Școala s-a aglomerat rapid. La ceva timp după începerea cursurilor, instituția a primit clădiri suplimentare care aparțineau comunității: o veche brutărie de matzah, un abator pentru păsări, cămăruțe și clădiri abandonate, răspândite pe o zonă largă, al cărei nucleu era centrat în jurul clădirii comunității, la intersecția străzilor Vasile Alecsandri și Alexandru cel Bun.

[Pagina 80]

Clasa liceului evreiesc din Bacău alături de profesorul Marcus Iser Eybeshitz (indicat cu o săgeată)

[Pagina 81]

În cronicile iudaismului românesc, liceul evreiesc din Bacău a fost consemnat ca un simbol al curajului membrilor comunității evreiești, care au întemeiat un pilon spiritual puternic într-un mediu ostil.

Clasa liceului evreiesc

De la înființarea sa, liceul evreiesc a devenit un centru cultural. Pe lângă toate materiile din programul de stat care erau studiate, se învăța și istoria Israelului și limba ebraică. În fiecare  săptămână aveau loc prelegeri de cultură generală, iar lectorii erau chiar elevii. După  prelegere aveau loc discuții. Însă acești copii, care ajunseseră la adolescență și chiar o depășiseră, aveau nevoie de mai mult decât ceea ce li se oferea prin sistemul educațional obișnuit. Era nevoie să fie încurajați și învățați să-și dezvolte simțul comun, imaginația. Era o nevoie puternică de a le întări forța interioară și starea de spirit, de a le încuraja speranțele pentru viitor, pentru ca spiritul lor să nu fie frânt, și pentru a-i învăța să facă față unor împrejurări dificile.

Activitatea școlii a devenit limitată în timp din cauza scăderii rapide a populației evreiești. Era nevoie de noi forțe, de tineri plini de entuziasm, gata să încerce să îmbunătățească situația. Astfel, s-a născut ideea de a înființa un orfelinat – pentru orfani sau pentru copiii ai căror părinți fuseseră deportați din motive politice, pentru copiii evreilor trimiși în lagăre de muncă.

[Pagina 82]

Elevii liceului evreiesc  și-au asumat sponsorizarea orfelinatului. O altă activitate socială a elevilor liceului evreiesc s-a desfășurat în cadrul comunității: înregistrarea populației evreiești solicitată de autorități, colectarea hainelor și livrarea acestora către biroul de district desemnat. Tineretul evreiesc a organizat, de asemenea, o listă cu evreii care trebuiau să participe la diverse munci publice, cum ar fi deszăpezirea.

De multe ori, elevii de liceu erau repartizați să lucreze în acele grupuri de muncă silnică. În fiecare clasă, atunci când  se făcea prezența, răsunau ecouri ciudate legate de cuvântul „absent”. Nu se  știa niciodată dacă cel „absent” fusese reținut și trimis la muncă silnică sau închis în subsolul clădirii poliției din cauza activităților sioniste sau comuniste. Până în toamna anului 1944, existența instabilă a liceului evreiesc  din Bacău a luat sfârșit. Absolvenții săi au susținut examenele de  bacalaureat. Elevii eliberați  din lagărele de muncă și-au susținut examenele restante. Mulți dintre ei s-au întors la liceul public românesc…

Ei au părăsit liceul evreiesc cu sentimente amestecate: bucuria victoriei asupra fascismului, dar și sentimentul că nu vor putea niciodată să-i considere adevărați prieteni pe colegii lor creștini. Simțeau o stare de înstrăinare și de deconectare. Au trecut  printr-un zbucium emoțional profund din cauza urii, persecuțiilor și umilințelor pe care le-au suferit.

Liceul public se afla într-o clădire elegantă, cu săli de clasă spațioase, amfiteatre, biblioteci, săli de studiu etc., dar ei se simțeau străini și aveau un sentiment ciudat atunci când pășeau pe plăcile strălucitoare și reci…

Liceul evreiesc a format o generație de intelectuali serioși. Astăzi, mulți dintre foștii elevi ai acestui liceu din Bacău activează în profesii liberale: sunt oameni de știință, medici renumiți, ingineri și profesori universitari. Printre ei se numără matematicianul Solomon Marcus; profesorul de fizică Marcu Eybeshitz (un expert de renume mondial în fizica magnetică); profesorul Yosef Kraus; profesorul Izu Eybeshitz; fiziciana Rita Eybeshitz-Solomon; arhitecții Rica și Utza Gonen; jurnalista Tehila Ofer; medicii Lucci Eybeshitz-Zilberman, Jacques Grad, Rutzu Goldstein, Freddy Froimovici, Sergiu Kalmanivici- Klimsko, Coca Ambrose, Dudash Kerzer, Emil Sharf; avocații Yoji Goldberg, G. Mozeri; și renumita educatoare Olga Marcus.

Mulți au murit prematur și astfel o carieră strălucită a fost întreruptă: Silviu Solomon, Jiko Leventer, S. Grinberg, Puiu Brovar, Vera Novak, Sergiu Laufer, Mirel Segal, Puiu Stofler, Dora Vigdar, Poyka Grad, și poate, în încăperile lumii de dincolo, s-au întâlnit cu profesorii lor care i-au iubit atât de mult, încât „în viață și în moarte nu au fost despărțiți”. Profesori care se remarcă și merită a fi amintiți: Drimer, Gutman, Aronovici, Waksman, Hilda Simon, Albert Braunstein, Wagner, Mititelu, Copler, Hirshensohn. Fie-le  memoria binecuvântată. Ei, și mulți alții, au dat tonul în acea școală primitoare – liceul evreiesc din Bacău.

[Pagina 83]

Totul în acele zile părea ca „haloimes”, un cuvânt idiș care cuprinde vise, iluzii și speranțe deopotrivă. Am avut iluzia și speranța că vom supraviețui genocidul Holocaustului. Aveam speranța că ne vom întoarce să fim oameni liberi, fără rasism și persecuție, fără steaua galbenă, fără muncă silnică, fără exil. Un vis că vom supraviețui pentru a pleca din acest loc care nu ne-a primit cu adevărat. În  ciuda tuturor lucrurilor, o nouă putere s-a trezit în noi. Puterea nu doar de a continua să ne păstrăm caracterul uman în existența noastră cenușie, ci și puterea de a reînvia imaginația prin cântec și artă, sub luminile scenei.

Liceul  evreiesc era centrul unei activități artistice extraordinare. Populația locală  era implicată în această activitate. Elevii liceului și profesorii de muzică, Jean Kofler și alți câțiva profesori tineri, au fost influențați de „Barasheum”^[1] din București și l-au luat ca model de urmat, chiar dacă nu li s-au oferit aceleași mari talente. Ei au organizat o orchestră, una mică, care prezenta piese de teatru, concerte de muzică ușoară și muzică clasică, precum și serbări de Purim și Hanuka. Printre  cântăreții noștri se numărau tenori buni, regizori și actori talentați. Cântărețe  demne de menționat sunt Blanch Edelstein și Paula Goldberg. Am avut dansatoare de la Academia Bolșoi: Margit Wolf și Silvia Marcovici, violoniști de seamă: Bibika Braunstein și Jean Comisioneru, actori remarcabili: Jackie Grad, Silviu Solomon, Jinel Solomon, Marichica Grinberg și Sonia Haifler, care a semnat coordonarea decorurilor și a costumelor. „Tehnicianul priceput  la toate” era Jory Lachter.

[Pagina 84]

Am avut o mare problemă  cu cenzura. Actorii și regizorii erau  incredibil de agitați de fiecare dată înainte de aprobarea unui spectacol. Și noi  așteptam cu nerăbdare aprobarea. Entuziasmul era  imens. Aplauzele răsunau  cu mult înainte de începutul spectacolului. Așteptam  aprobarea spectacolului însoțiți de aplauze.

Melodia Haloimes

[Pagina 85]

Reclamă pentru Orchestra de Ritm a Comunității din Bacău

[Pagina 86]

Îmi amintesc de primul concert de parcă s-ar întâmpla chiar acum,  aici. Nu îmi aduc aminte dacă era un concert de muzică clasică sau de muzică ușoară. Poate că era un amestec din ambele. În această inițiativă era un sens, un scop. Simțeai o dorință puternică de a cânta melodii care atingeau inima publicului, cum ar fi „Nes Ționa”, „Mein Shtetale Iași”^[2] (Orașul meu Iași), melodii nostalgice care exprimau durerea poporului evreu și dorul de Țion! Ascultătorii erau mulțumiți. Radiourile lor fuseseră confiscate, accesul la cinematografe, teatre și săli de concerte era interzis, iar aici era singura cale prin care puteau să se bucure.

 Repertoriul devenea din ce în ce mai bogat în fiecare zi. Itzicovici, la fel ca  și Iosif, profesori de ebraică, au cules și aranjat cântece hasidice, cântece ebraice, cântece în idiș și cântece pionieristice. La concerte se interpretau compoziții clasice ale marilor maeștri ai muzicii: Beethoven, Liszt și Berlioz. Când sala de festivități a școlii a devenit prea mică pentru a cuprinde toți evreii, spectacolele au fost mutate în sinagogi. Îmi amintesc încă un spectacol care a avut loc în sinagoga „Rabbi Israel”. Numele spectacolului era „Călătorie în vis”, care aproape s-a transformat… într-o călătorie de coșmar; în timpul reprezentației, când entuziasmul general era la apogeu, tribunele au început să scârțâie. Oamenii au început să strige de frică, dar spectacolul a continuat, iar membrii publicului care stăteau pe tribune au fost evacuați.

Publicul era unic: nimic nu i-ar fi făcut să renunțe la un spectacol pentru care plătiseră deja bilet de intrare. Entuziasmul lor era nemărginit și se manifesta prin aplauze!  Petrecerile de Purim aveau un mare succes. Mulți „Hamani” și „Esthere” se ofereau voluntar să joace în spectacole. Cu o lună înainte de sărbătoare, începeau pregătirile: costume, măști, decoruri și ceremonii. Femeile din oraș obișnuiau să pregătească „urechi de Haman” (Hamantaschen) și clătite dulci speciale pentru Mishloach Manot^[3] (Shalcha Munes).

Cu timpul,  activitatea artistică s-a dezvoltat tot mai mult. Sălile instituțiilor comunitare au început să găzduiască piese de teatru și programe de divertisment, preluate integral sau parțial de la teatrul evreiesc din București, „Barasheum”. Spectacolele  reușite erau întâmpinate cu aplauze furtunoase, iar actorii și muzicienii erau în extaz, uitând că jucau într-o colivie aurită, cu recuzită improvizată și decoruri de carnaval. Piesa  Haloimes Melody exprima situația noastră de evrei în cel mai adevărat și autentic mod. Numele era inițial în idiș: Melodia viselor. Realitatea noastră jalnică, lipsită de logică, ni se părea, în ochii noștri, ca Haloimes (vise ireale). Doar forța vitală și voința noastră puternică de a supraviețui ne-au ajutat să îndurăm viața, să sperăm și să fim fericiți într-o perioadă atât de dificilă.

[Pagina 87]

Anumite străzi  erau interzise evreilor în orele de seară. Astfel, „actorii” evitau în mod obișnuit privirea poliției, strecurându-se prin gardurile de pe Strada Mare, din casă în casă, de la un prieten la altul, pentru a organiza repetițiile pentru „marea premieră” sau „concertul secolului”. Textele pieselor erau preluate din lucrări scrise de autori din București sau de autori locali, precum Dr. Waldstein sau Olga Marcus. Orchestra îi includea pe membrii familiei Iancovici (tatăl, fiul Aurel, fiica Ella), Didi Steinbach, Solo Blumenfeld, Izzy Lazarovici, Eugen Feldhar, Izzy Herscovici, Bibi Braunstein și M. Hass. Concertele  erau organizate de Blanch Edelstein și Hans Kofler.

Spectacolele erau regizate de „regizorul”  Ernst Simon. Actorii care mi-au rămas în memorie sunt: Jacku, Izu Davidovici, Floretta Abramovici, Ada Simon, Jinel Solomon, Silviu Solomon, Mina Schechter și Paula Rusu-Goldberg. Între unii dintre acești tineri au fost descoperite mari talente actoricești. Unii dintre ei și-au continuat cariera  în teatru. Alții au contribuit mai târziu la fondarea teatrului de stat din Bacău. Este important să o menționăm pe Lori Isaac-Cambos, care a devenit o actriță cunoscută. O boală gravă a pus capăt carierei sale teatrale. Rozina Cambos, fiica ei, a fost și este încă o actriță talentată, continuând tradiția familiei. Blanch Edelstein a fost cântăreață de operă. Fritz Braun a fost actor la teatrul de stat din Constanța. Ei și alții, prin activitatea lor artistică, au fost trupul și sufletul micii revoluții artistice din Bacău în acele vremuri, vremuri de furie și teroare. „Actorii” lucrau fără a fi plătiți, iar tot profitul era dedicat orfelinatului și căminului de bătrâni susținute de liceul evreiesc.

Deși buzunarele actorilor erau goale , sufletele lor erau bogate și pline. Sala de spectacole era plină de oameni , iar inimile noastre băteau puternic, parcă în ritmul cântecului și dansului hasidic. Din când în când, găseam în mulțime un fost coleg de clasă, creștin, sau o altă față cunoscută care nu era evreu. Acestea trezeau în noi sentimente calde și ne ascundeam  o lacrimă. Trăiam într-o lume crudă, plină de crime, hărțuiri și răutate, și un singur suflet cald ne încălzea inimile.

Astăzi, după cincizeci de ani, coșmarurile și haloimes-urile au dispărut încet, încet… astăzi trăim un vis devenit realitate. În acești ani am văzut o Țară imaginată, o țară dincolo de o altă cortină.

Note ale traducătorului:

1. Teatrul Evreiesc de Stat care se află în București. Return
2. O piesă de muzică klezmer compusă de Max Kletter. Return
3. O tradiție de Purim care constă în a oferi prietenilor. Return

  Bacău, Romania     Yizkor Book Project     JewishGen Home Page

Copyright © 1999-2025 by JewishGen, Inc.
Updated 4 Jun 2025 by LA