 |
|
|
[Pagina 65]
[Pagina 66]
[Pagina 67]
Tradus în limba engleză de Olivia Feldman
Traducere din Engleză in Romană ca donatie de Yosef Avni
Holocaustul nu i-a cruțat pe evreii din România. A fost o perioadă lipsită de logică și rațiune, cufundată în lăcomie neînfrânată, o epocă în care temeliile lumii s-au cutremurat și au amenințat să îngroape toată umanitatea, toate resursele și realizările sale sub ruine. Primele semne ale catastrofei au apărut cu mult înainte. Regimul Goga-Cuzist[1], care a durat doar o scurtă perioadă, a lăsat urme care nu au putut fi șterse. Evreii au „câștigat” rușinarea, incitarea și batjocura din partea celorlalți. Starea lor, aflată în continuă degradare, s-a manifestat în toate domeniile: în viața economică, viața spirituală și viața socială, precum și în modul în care erau tratați de către autorități. Un vânt rău bătea și prevestea cumplita tragedie ce avea să se abată asupra poporului evreu.
Înainte de publicarea decretului general din 1940, avocații evrei au fost eliminați din cabinetele de avocatură din Bacău. În fruntea acestor birouri juridice se aflau câțiva avocați antisemiti cuziști, printre care Urziceanu și Antoniu. Decretul din 1940, care a fost făcut public, anunța concedierea imediată a tuturor evreilor care activau ca avocați, ingineri, profesori, arhitecți și jurnaliști. Înainte de aceasta, jurnaliștii evrei fuseseră deja înlăturați din redacțiile ziarelor. În liceele publice din oraș domnea o atmosferă de antisemitism, alimentată de unii dintre profesori. Un neamț pe nume Klug, adept al ideologiei naziste, preda Goethe și Schiller, dar își petrecea o parte din ore promovând teoria rasială, vorbind despre superioritatea rasei ariene și inferioritatea rasei semite. Stoian, profesor de geografie, era motivat de dorința de „a avansa” și de a urca în ierarhia Mișcării Legionare. Și-a împlinit visul: în anul 1940, a fost numit responsabil cu regiunea Bacău. Un alt profesor antisemit, Popescu-Caso, care preda literatura română, le-a interzis elevilor să discute despre autorul și dramaturgul evreu Roneti Roman, care scria în limba română în secolul al XIX-lea, susținând că acesta nu era demn să se afle alături de alți scriitori români.
[Pagina 68]
Focșa, profesorul de muzică, obișnuia să țină discursuri delirante despre „trădătorii de neam care fac afaceri cu evreii”[2]. Puțini erau profesorii cu orizonturi largi și viziuni democratice, precum Buțatu, profesorul de științe ale naturii. Oameni ca el erau „păsări rare” în colectivul didactic al liceului de stat din Bacău. Prin urmare, nu este de mirare că tinerii din Bacău, care au primit o educație naționalistă extremă și antisemită, au devenit legionari pasionați. În anul 1939, după asasinarea prim-ministrului României, Armand Călinescu, au fost capturați „țapi ispășitori“, mulți dintre ei fiind legionari din Bacău, și au fost executați în Piața Florescu. Totuși, chiar și după aceste evenimente, mulți legionari au rămas în oraș și în întreaga Românie. Ei au continuat să militeze pentru punerea în aplicare a planurilor fascist-naționaliste ale liderului lor, Corneliu Zelea Codreanu (numit „Căpitanul”), care a fost condamnat la moarte și executat în anul 1939, din ordinul regelui Carol al II-lea[3].
Semne suplimentare ale tragediei urmau să vină cu relatările despre pasageri evrei aruncați din trenuri aflate în mișcare. În orașul Dorohoi a avut loc un mare pogrom. Comandantul evreu, Iancu Solomon, a fost ucis în orașul Herța (transferat în anul 1940 către Uniunea Sovietică) într-un atac al armatei ruse. El a „reușit” să devină prima victimă evreiască a epocii Holocaustului în regiunea Bacău. Cu câteva luni înainte de instalarea regimului legionar condus de Antonescu în România, a început eliminarea soldaților evrei din armata română. Acești soldați evrei au fost scoși din armată, forțați să-și dea jos uniformele și trimiși doar în lenjerie intimă înapoi la unitățile lor. De acolo au fost deportați în lagăre de muncă. Se răspândeau zvonuri false și rău intenționate potrivit cărora evreii din Basarabia și nordul Bucovinei i-ar fi întâmpinat cu bucurie pe invadatorii ruși, care ocupaseră aceste teritorii conform unui dictat[4] impus României în anul 1940. Potrivit acestor povești, evreii le-ar fi dus flori soldaților ruși și i-ar fi umilit, batjocorit și lovit pe ofițerii români prezenți la momentul intrării trupelor rusești. Aceste zvonuri au contribuit semnificativ la intensificarea antisemitismului și a persecuției împotriva evreilor din România.
Refugiații evrei din Polonia, care au fugit în România după ce țara lor a fost ocupată de Germania nazistă, au adus informații noi. Ei au vorbit despre fețele teribile ale ocupației naziste și despre atitudinea naziștilor față de localnici; aceștia îi atacau pe evrei pentru a câștiga inimile populației ocupate și îi îndemnau să-și exprime ura față de evrei. Aceasta a fost un semnal de avertizare pentru evreii din România, care au început să se teamă pentru soarta lor după ce regimul pro-nazist a ajuns la putere. Ultimul avertisment transmis evreilor din România a fost un dictat vienez din anul 1940. Administrația Gigurtu a fost obligată să accepte acest dictat care i-a fost impus, fiind forțată să cedeze Transilvania de Nord Ungariei. Tinerii din Bacău care au fost trimiși într-un lagăr de muncă silnică la Ciceu, aflat la granița dintre județele Bacău și Miercurea Ciuc, s-au întors din locul unde fuseseră deportați și au povestit despre persecuțiile împotriva romilor și evreilor. Ei au vorbit despre „Apărătorii Șoimului” și despre „Crucea cu Săgeți” a lui Szálasi[5].
[Pagina 69]
Aceasta le trăda cruzimea diabolică. Ura ungurilor din Transilvania față de evrei, in special, dar și la români localnici, era fără margini. Nu puteau suporta existența nici măcar a unui singur evreu! O mulțime de invadatori a năvălit în satele ocupate o parte de evrei și au comis crime cu sânge rece. Ura lor nu cunoștea limite. A atins apogeul câteva luni mai târziu, într-un pogrom desfășurat în orașelul Sărmaș. Toți evreii locali au fost adunați în ajunul Yom Kipur[6] și au fost forțați să sape o groapă imensă – o groapă comună – înainte de a fi împușcați. Ucigașii unguri din Transilvania și-au „demonstrat puterea” patru ani mai târziu, în anul 1944, prin înființarea ghetourilor în orașele din Transilvania, iar apoi au trimis evreii în lagărele de concentrare Auschwitz și Birkenau.
Note ale traducătorului:
Tradus în limba engleză de Olivia Feldman
Traducere din Engleză in Romană ca donatie de Yosef Avni
Regimul legionar condus de Antonescu a început cu semne prevestitoare de catastrofă. Atmosfera era apăsătoare. Majoritatea localurilor, restaurantelor și magazinelor erau marcate cu linii oblice și svastici. Îmbrăcămintea predominantă era cămașa verde (simbolul legionarilor). Svastici erau desenate peste tot. Oamenii se comportau într-un mod ciudat. Pretutindeni puteai întâlni fețe cunoscute care deveniseră străine, cu o expresie indiferentă și rece. Privirea lor era ostilă. Până atunci păreau a fi prieteni, dar nu era așa. Vecinii și prietenii se comportau distant. Când întrebai politicos cunoscuți pe stradă sau în autobuz „ce mai faci?”, îți răspundeau cu ostilitate.
Au apărut fețe noi în oraș. Erau îmbrăcați în haine țărănești, iar dedesubt li se vedeau cămășile verzi. Erau oameni josnici, mânati de lăcomie, interesați de jaf, dușmani ai lui Israel. Acest lucru i-a atras la Bacău. Când îndrăzneai să îți asumi riscul de a intra într-o instituție de stat, găseai acolo: oameni noi alături de vechi cunoscuți, dar îmbrăcați în haine noi. Răsuflai ușurat când ieșeai din clădire, pentru că comportamentul lor nu-ți era deloc favorabil.
În biserici se țineau rugăciuni zi și noapte. Creștinii purtau torțe în stil pascal – în noaptea Învierii mențineau ritualuri diferite, slujbe și comemorări pentru a-și aminti de victimele războiului din Spania sau de victimele din timpul domniei tiranului Carol al II-lea[1]. Piața bisericii principale, Sfântul Nicolae, din Bacău, era mai plină ca niciodată. De acolo plecau convoaie către „Casa Verde” (reședința legionarilor, operativi ai „Gărzii de Fier”), către centrul de românizare care fusese înființat recent, precum și către cartierele evreiești pentru a le jefui și a le profana.
[Pagina 71]
În fiecare zi apăreau decrete noi și existau hotărâri diferite împotriva evreilor: evreilor care lucrau în profesii liberale li se retrăgeau autorizațiile de muncă[2]; elevii și profesorii evrei erau alungați din școli; proprietățile evreiești erau confiscate. Aceste decrete aveau ecouri triste pe străzile evreiești. Evreii simțeau o lipsă totală de siguranță în ceea ce privește viața lor sau bunurile lor – ateliere, fabrici mari și magazine. Se pregăteau „comisii de românizare”. Evreii au început să-și treacă bunurile în mâinile prietenilor lor români. Termenele de evacuare impuse prin decrete erau practic imposibil de respectat. Bandele de jefuitori erau pline de lăcomie și pasiune, nu aveau răbdare să aștepte. De multă vreme își așteptau norocul, visul de îmbogățire. „Strada Mare” și magazinele evreiești impunătoare de acolo erau cea mai mare dorință a inimii lor. Chiar și magazinele mici de pe alte străzi le satisfăceau pofta. Gândul lor era că, dacă nu curge bogăția, măcar să picure. Au atacat în zonele Bacău - Piatra, Podul de Fier și chiar pe strada Leca.
La câteva luni după adoptarea noilor reguli, s-au produs schimbări majore. Cine îndrăznea să se opună? Chiar și fără a-și manifesta deschis rezistența, oamenii erau târâți la „Casa Verde” și bătuți cu sălbăticie. De asemenea, evreii erau bătuți peste tot, chiar și pe stradă. În anul 1941, au sosit vești îngrozitoare din capitală, București. A izbucnit rebeliunea legionară. Mulți oameni au fost uciși cu brutalitate. Masacrele au fost comise în abatoare urbane și în pădurea Jilava. Oameni erau scoși din paturi în toiul nopții, urcați în dube și uciși cu cruzime. Un apel anonim a anunțat că printre victime se afla și Aurel User, un evreu din Bacău, care era sportiv și unul dintre cei mai cunoscuți cicliști din România. A fost scos cu forța din camera sa de la hotelul „Universal”, unde era cazat, și dus la abator. Zvonuri teribile soseau și din alte orașe. Un buletin radio relata despre lupte de stradă între armată și legionari și despre căderea legionarilor sub forțele militare loiale Mareșalului Ion Antonescu, care deținea atunci puterea.
Legionarii locali din Bacău aproape că au dispărut. Uniformele lor cu dungi diagonale, cămășile verzi și privirea lor arogantă au dispărut aproape complet din peisaj. Totuși, evreii, care din experiență își pierduseră iluziile, au înțeles că nu aveau motive de bucurie și că din „revoluții” nu aveau să iasă niciun câștig pentru ei. Schimbarea unui conducător nu e decât o „bucurie de nebun”. După câteva săptămâni, mulți legionari au dispărut din funcțiile pe care le ocupaseră în diferite instituții de stat, iar locurile lor au fost ocupate de alții. Aceștia făceau parte dintre susținătorii mareșalului Ion Antonescu.
Note ale traducătorului:
Tradus in Engleză de Dafna Chen
Traducere din Engleză in Romană ca donatie de Yosef Avni
În oraș și înîntreaga Românie au fost impuse evreilor noi decrete economice și politice. Unul dintre primele decrete emise de autoritățile române a fost un ordin care cerea evreilor să predea radiourile la poliție în termen de 24 de ore. Subsolurile și grupurile sanitare ale secțiilor de poliție au devenit depozite supraaglomerate de radiouri. Un ordin similar nu a fost emis în țările ocupate de Germania nazistă (unde era doar interzis să se asculte posturile de radio din Londra).
După eliberarea României de sub dominația nazistă, radiourile nu au mai putut fi returnate deoarece aparatele funcționale fuseseră luate de oficiali din conducere, de rudele și prieteniilor: radiourile bune fuseseră „cumpărate” în primele zile după confiscare. Mai târziu, a fost emis un decret privind prezența evreilor în piețe, magazine și chiar în spațiile publice.
Fiecare municipalitate (inclusive municipiul Bacău) a publicat un ordin care definea și restricționa orele în care evreilor li se permitea să iasă din case pentru a-și procura provizii. Scopul ordinului era să faciliteze identificarea evreilor. S-a decis ca evreii să fie obligați să poarte o insignă galbenă în forma Stelei lui David pe hainele lor. Acest decret își avea originile în EvulMediu. La Bacău, el a fost oficializat printr-un ordin care preciza obligația de a purta acest simbol, dimensiunea lui și locul pe haine unde trebuia cusut. Trebuia purtat în orice moment. „Insigna galbenă” era un symbol rasist, care ajuta mulțimea să identifice victimele mai ușor și să le atace după bunul lor plac.
Unul dintre cele mai dure decrete a fost deposedarea evreilor de proprietățile lor. „Calea regală” către aceasta a fost „romanizarea proprietăților”. O altă metodă de a sărăci și oprima evreii a fost emiterea unui ordin prin care li se cerea să predea o anumită cantitate de haine și lenjerii. Doar în orașul Bacău, cantitatea colectată a ajuns la milioane de articole. Acest amplu proces a fost realizat de forțele evreiești locale. Comunitatea evreiască și „Centrul Evreiesc” (Judenratul din România) au colectat trenuri întregi de lenjerii și articole vestimentare de la populația evreiască.
[Pagina 73]
Aceste haine au fost furnizate armatei române și populației rurale sărace. Un evreu care nu putea preda cantitatea cerută de haine și lenjerii își putea îndeplini obligația plătind o „răscumpărare” în bani. În oraș, numeroase echipe au fost desemnate să livreze hainele și lenjeriile către centrul comunității evreiești, în cazurile în care evreii nu le aduceau personal. Acest decret nu era local – era național și deosebit de sever.
În acest moment a început o deteriorare pe scară largă a situației demografice a populației evreiești. Mulți evrei au fost concediați de la locurile de muncă și forțați să renunțe la magazinele și afacerile lor. Cu timpul, au devenit dependenți de ajutor social. Bărbați tineri și puternici au fost trimiși în masă în lagăre de muncă, unde nu își puteau întreține familiile. Lagărele au fost organizate încondiții îngrozitoare. Munca era supravegheată de supraveghetori cu grade militare. Aceste locuri au devenit iadul în ochii evreilor, iar poveștile despre ele inspirau o teamă cumplită.
Printre lagărele de muncă se numărau: Doaga, Soroaia, Făgăra, și Răcăciuni. Tinerii acuzați de participare la întruniri comuniste sau sioniste erau arestați împreună cu alții trimișiîn lagăre. Soarta lor era și mai crudă: au fost deportați și închiși în Vapniarka sau trimiși în lagărele de exterminare din Transnistria.
Unul dintre cele mai înspăimântătoare decrete emise în acea perioadă a fost răpirea ostaticilor evrei. În fiecare noapte, evreii – în special cei din clasa de mijloc precum intelectuali, comercianți și funcționari – erau arestați. Ei erau smulși din casele lor în toiul nopții și adunați în sinagogile transformate în închisori special pentru ostatici evrei. Acesta a fost cazul la Sinagoga Zarafilor și la sinagoga numită după Rabbi Israel de pe strada Leca.
[Pagina 74]
Acești ostatici erau trași la răspundere cu viața pentru orice s-ar fi putut întâmpla – orice act ostil sau potențial sabotaj împotriva armatei române sau germane. Trăiau într-un pericol constant. După o lună sau două, acești ostatici erau eliberați și înlocuiți cu alți evrei care le luau locul. Ideea de a lua ostatici fusese împrumutată de la germani, care o practicau în teritoriile ocupate.
Din fericire, nu au avut loc atacuri în orașul sau districtul Bacău în timpul războiului, iar doar un singur ostatic a fost executat. Autoritățile locale au însărcinat ostaticii și oficialii comunității evreiești să realizeze un recensământ al populației evreiești. Scopul recensământului rămâne neclar. Poate că s-a dorit actualizarea informațiilor despre reședința fiecărui evreu, pentru a localiza pe cei care se sustraseseră de la predarea hainelor și lenjeriilor sau pentru a pregăti deportările în lagăre de muncă. O altă posibilitate era că scopul era înregistrarea tuturor evreilor din oraș în vederea deportării către convoaiele spre Polonia și lagărele de exterminare.
Au circulat zvonuri despre un accord între mareșalul Antonescu și Gustav Richter, reprezentantul lui Eichmann în România, privind toți evreii din Regat (partea centrală a României). Aceste zvonuri nu erau nefondate. După război s-au descoperit documente care confirmau existența unui astfel de acord. Totuși, acordul nu a fost implementat – nu din compasiune din partea făptuitorilor, ci din alte motive: înfrângerea nazistă la Stalingrad, care a semnalat prăbușirea lor; lipsa severă de vagoane de transport; și intervenția neobosită a liderilor evreilor români – dr. Wilhelm Filderman și rabinul-șef dr. Alexandru Șafran – care și-au riscat viețile pentru a-și salva coreligionarii.
Este important de menționat eforturile conducerii locale, care a făcut tot ce i-a stat înputere pentru a reduce daunele provocate de autorități, pentru a întârzia depopularea comunității evreiești, pentru a continua educarea tinerilor evrei excluși din școlile românești prin cadre private și pentru a păstra valorile iudaice.
O inițiativă majoră a avut loc în domeniu lasistenței sociale și al sănătății. Mai mult de jumătate din populația evreiască pierduse bunurile. Evreii trăiau în sărăcie și condiții sanitare precare, ceea ce a dus la numeroase boli. Dr. Shmuel Șabat a condus departamentul de sănătate al comunității. Munca lui părea că are inspirație divină și era de mare importanță. A fost asistat de Shulamzon și Kisler. Împreună, au planificat bugetul departamentului în funcție de nevoile populației. Sprijinul financiar a venit de la Joint și de la „Organizația pentru Copil” (O.S.E.).
Prima lor inițiativă a fost înființarea de cantine populare – pe strada Leca – unde cei nevoiași primeau gratuit o masă caldă. Cantina funcționa în câteva barăci mizere; față de acestea, școala evreiască părea un palat. Oamenii săraci veneau zilnic la amiază să primească o porție de terci de orz, varză sau fasole. Ocazional se distribuiau cartofi. Carnea era servită rar, doar de sărbători. Mâncarea era adusă în bidoane sau în oale mici aduse de acasă.
Un comitet de ajutorare a fost format, alcătuit din femei voluntare. Rolul lor era să supravegheze bucătăresele angajate și să împartă mâncarea. Deși munca nu era fizic grea, era foarte dificilă emoțional. Era greu de gestionat perturbările cauzate de membri ai comunității ultra-ortodoxe locale. Condițiile erau dure. Nu exista loc pentru depozitarea alimentelor, iar supa era reîncălzită în zilele de Sabat, lucru care, potrivit legii iudaice, constituie o profanare a sacralității Sabatului.
Când voluntarii din tura de Sabat soseau la serviciu, erau șocați să găsească supa vărsată, focul stins și vasele împrăștiate. Bucătăresele, surprinse și temătoare, păreau că se pregătesc să fie agresate fizic. Un rabin și câțiva dintre adepții săi își ridicau vocile asupra lor și chiar le amenințau cu pumnii. Hasidimii avertizaseră în repetate rânduri să nu fie profanat Sabatul, iar când rugămințile și avertismentele lor eșuau, recurgeau la acțiuni fizice. Unul dintre voluntari i-a înfruntat furios:
„Ați venit direct de la sinagogă, iar acum, după acest act, veți merge acasă unde supa de tăiței, kugelul și vinul pentru Kiddush vă așteaptă. Vă veți simți bine și îl veți binecuvânta pe Sfânt, binecuvântat fie El. Dar toată această mâncare se va lipi în gât când vă veți aminti câte suflete frânte erau flămânde…”
Cearta și amenințările au continuat până când conducătorul comunității a sosit și a ordonat să fie pregătită o nouă masă.
[Pagina 75]
Departamentul de asistență socială al comunității oferea ajutor financiar, deși modest. Departamentul distribuia lemne de foc săracilor și refugiaților pentru încălzire. Asistență specială era acordată bolnavilor și mamelor. „Organizația pentru Copil” (OSE) a ajutat la înființarea clinicii „Materna” de pe strada Leca. Acolo lucra un medic salarizat, alături de mulți alți medici voluntari.
O altă activitate majoră a departamentului de asistență socială a fost reorganizarea Spitalului „Shuler”. Acest spital a înființat o clinică ambulatorie și o secție pentru boli infecțioase: tifos, scarlatină, difterie și febră enterică. Atât medici seniori, cât și junior evrei lucrau în acest spital. Printre ei se numărau dr. Galfan, dr. A. Klein, dr. Mishu Shulamzon și dr. Alexandru Iliescu, împreună cu mulți alții ale căror nume nu le cunoaștem.
Tradus în limba engleză de Jacob Coffler
Traducere din Engleză in Romană ca donatie de Yosef Avni
Un număr de tineri profesori de la „Liceul Evreiesc”, ajutați de elevii din clasele mai mari, au descoperit spiritul voluntariatului și au inițiat o acțiune de identificare a copiilor fără sprijin familial și fără părinți. Echipe de voluntari au început să viziteze locuințele. Uneori, găseau ușile încuiate și doar prin ferestre puteau vedea copiii, stând pe podea. Lămpile cu ulei fumegau, servind atât pentru iluminat, cât și pentru încălzire. Scopul lor era să scoată acești copii din asemenea condiții, să aibă grijă de ei și să îi protejeze. Sinagoga, care s-a dovedit a fi cea mai potrivită pentru acest scop, se afla în apropierea Liceului Evreiesc.
Olga Marcus, o fată entuziastă, elevă în clasa a XII-a, a condus cu pricepere căminul pentru copii după cel de-al Doilea Război Mondial. Ea a povestit: „Adunarea copiilor a durat câteva zile. În fiecare zi găseam copii în situații dificile. Sinagoga a devenit o casă a copiilor și în scurt timp s-a aglomerat foarte tare. Am mutat căminul pentru copii într-o altă sinagogă, o sinagogă numită după Weissman, aflată lângă piață.
Pentru început, am adus un frizer și le-am tuns pe copii. Copiii au fost examinați de Dr. Shmuel Shabat z”l, un om pe care îl numim cu drag „Tatăl copiilor”, ajutat de doi studenți doctoranzi ai facultății de medicină, care fuseseră exmatriculați în urma legilor rasiale – Mishu Schulmson și Alexander Iliescu. Următoarea sarcină a fost strângerea hainelor. În căminul copiilor nu era mobilier. Nu exista mobilă, în afară de două bârne sprijinite pe doi butuci. S-a întâmplat ca degetul unui copil să fie prins între bârnă și butuc. Îl linișteam și i-am dat o bomboană și o bucată de covrig. Chiar și degetul meu a fost prins într-o zi între bârnă și butuc; Lorica Cioară, prietena mea, mi-a oferit o bomboană ca să nu plâng nici eu… Organizarea căminului a fost dificilă, iar condițiile erau grele și chiar ilegale. Nu s-au făcut pregătiri speciale, iar decizia de a începe să gestionăm căminul a fost luată aproape simultan cu începerea activității. Cu timpul, acesta a devenit „Căminul Copiilor Evrei Nevoiași” de lângă Liceul Evreiesc, spre deosebire de „Grădinița Evreiască a Familiilor Avute”, condusă de comunitate. Nu exista un buget, liceul vecin funcționa și singura sursă de venit a școlii era taxa de școlarizare a elevilor.
[Pagina 77]
|
|
A fost nevoie de devotament, hotărâre și tineri entuziaști pentru a salva acești copii de la moarte. Primeam prânzul din bucătăria cantinei sociale unde mâncau cei mai săraci evrei. Micul dejun și cina le organizam singuri: când lipsea pâinea, pregăteam mămăligă. Seara, opăream mămăliga și o amestecam cu zahăr de sfeclă pentru a o îndulci. Cu timpul, calitatea mâncării s-a îmbunătățit. Ne-am implicat în acțiuni de strângere de fonduri. Am reușit să convingem evrei înstăriți din comunitate să ne vină în ajutor. Cu ocazia zilelor de naștere ale copiilor sau a sărbătorilor, rugam evreii să doneze mese pentru copii. Profesorii Zachariah și Waldy au acționat cu toată inima – au reușit să recruteze voluntari, femei care se ocupau zilnic de îngrijirea copiilor sau lucrau la colectarea de haine și alimente. Centrul a crescut. Încă avea nevoie de mobilier. În primul său an, centrul a organizat serbări cu taxă de intrare în Liceul Evreiesc. Banii strânși au fost folosiți pentru achiziționarea de mobilier pentru centru: mese acoperite cu tablă și bănci.
[Pagina 78]
|
|
Copiii care au locuit în centru nu și-l vor uita niciodată pe prietenul lor Dan (Danutz) Schulmson, care cânta la acordeon ca să-i distreze; sau pe Armandel, care pregătea decorațiunile pentru serbări.
Într-o după-amiază, copiii stăteau așezați pe pături, direct pe podea, și ascultau o poveste spusă de educatoarea de grădiniță, o tânără fată. Ea folosea o cutie de lemn în timpul orei de povestiri, urcându-se pe ea pentru a sublinia anumite momente și pentru a le face mai ușor de înțeles copiilor. Își mișca mâinile și, din când în când, lovea cu picioarele cutia. Copiii râdeau, se amuzau, iar povestea îi captiva. Deodată, au intrat câțiva oameni și au luat cutia. Cine și-ar fi putut imagina că acea cutie, care fusese o sursă de distracție pentru cei mici, avea să fie folosită ca sicriu, pentru a duce un trup la cimitir? La urma urmei, trăiau în vreme de război și era lipsă de toate! Chiar și cutiile vechi de zahăr puteau servi drept sicrie! La ceva timp după aceea, centrul s-a mutat la Sinagoga Meriescu. Acolo, etajul superior a fost amenajat ca dormitor. Copiii veneau la centru dincolo de cartierul Gherăiești, trecând podul Șerbănești de peste râul Bistrița. Din cauza lipsei de spațiu, cei care nu aveau loc să rămână erau nevoiți să meargă câțiva kilometri înapoi acasă.
Mai târziu, ne-am mutat la Sinagoga Rabinului Israel, care era mai mare și situată într-o zonă mai scumpă. Am instalat o mică groapă cu nisip în curte. Bolnavii de rahitism făceau băi de soare. Acest fapt a stârnit indignarea unor evrei haredim, în special bătrâni, care s-au opus ca acești copii – chiar și cei bolnavi de rahitism – să stea pe nisip, fără haine, în curtea sinagogii.
Tradus în Engleză de Megan Sarkissian
Traducere din Engleză in Romană ca donatie de Yosef Avni
Acum ar trebui să vorbim despre esența vieții spirituale din Bacău în timpul Holocaustului: liceul evreiesc. Școala care era ca o „oază” într-un deșert fierbinte și furtunos.La data de 7 septembrie 1940, autoritățile române au anunțat decizia de a aplica principiul Numerus Nullus în educație, în ceea ce privește evreii. Nu era vorba doar de învățământul universitar, ci de toate nivelurile de învățământ. Elevii și profesorii evrei au fost excluși din toate școlile naționale, la toate nivelurile. A apărut astfel necesitatea de a înființa un cadru educațional diferit, în special pentru adolescenții evrei. Exmatriculați din școlile naționale, tinerii evrei aveau nevoie de un cadru care să le ofere refugiu și să-i ajute să depășească sentimentele grele de discriminare.
La inițiativa unui număr de profesori și intelectuali evrei, și cu sprijin financiar din partea comunității evreiești, a fost înființat un liceu evreiesc în Bacău, unde au învățat atât băieți, cât și fete. Acest liceu a funcționat în clădirea Școlii Evreiești de băieți, o clădire veche întărită cu stâlpi de lemn încă de la „cutremurul” care a avut loc în 1940. Liceul evreiesc și-a deschis porțile după câteva săptămâni de încercări, îndoieli, planuri și revizuiri. Câteva sute de elevi au ocupat locurile pe băncile vechii școli. Starea fizică a spațiului nu conta. Ceea ce era important era bucuria de a reveni la învățătură. Profesorii erau calificați, foști dascăli ai liceelor de stat, precum și tineri instruiți, plini de entuziasm, gata să-și aducă contribuția la educația noii generații. Școala s-a aglomerat rapid. La ceva timp după începerea cursurilor, instituția a primit clădiri suplimentare care aparțineau comunității: o veche brutărie de matzah, un abator pentru păsări, cămăruțe și clădiri abandonate, răspândite pe o zonă largă, al cărei nucleu era centrat în jurul clădirii comunității, la intersecția străzilor Vasile Alecsandri și Alexandru cel Bun.
[Pagina 80]
|
|
(indicat cu o săgeată) |
[Pagina 81]
În cronicile iudaismului românesc, liceul evreiesc din Bacău a fost consemnat ca un simbol al curajului membrilor comunității evreiești, care au întemeiat un pilon spiritual puternic într-un mediu ostil.
|
|
Adolescenții orașului și cei din localitățile rurale veneau aici și luau parte la viața spirituală și la înțelepciunea iudaică. Un liceu evreiesc în care elevii și-au regăsit identitatea și și-au continuat drumul. A fost una dintre cele mai pregnante forme de renaștere spirituală evreiască și singurul mijloc de a face față situației discriminatorii din perioada Holocaustului.
De la înființarea sa, liceul evreiesc a devenit un centru cultural. Pe lângă toate materiile din programul de stat care erau studiate, se învăța și istoria Israelului și limba ebraică. În fiecare săptămână aveau loc prelegeri de cultură generală, iar lectorii erau chiar elevii. După prelegere aveau loc discuții. Însă acești copii, care ajunseseră la adolescență și chiar o depășiseră, aveau nevoie de mai mult decât ceea ce li se oferea prin sistemul educațional obișnuit. Era nevoie să fie încurajați și învățați să-și dezvolte simțul comun, imaginația. Era o nevoie puternică de a le întări forța interioară și starea de spirit, de a le încuraja speranțele pentru viitor, pentru ca spiritul lor să nu fie frânt, și pentru a-i învăța să facă față unor împrejurări dificile.
Activitatea școlii a devenit limitată în timp din cauza scăderii rapide a populației evreiești. Era nevoie de noi forțe, de tineri plini de entuziasm, gata să încerce să îmbunătățească situația. Astfel, s-a născut ideea de a înființa un orfelinat – pentru orfani sau pentru copiii ai căror părinți fuseseră deportați din motive politice, pentru copiii evreilor trimiși în lagăre de muncă.
[Pagina 82]
Elevii liceului evreiesc și-au asumat sponsorizarea orfelinatului. O altă activitate socială a elevilor liceului evreiesc s-a desfășurat în cadrul comunității: înregistrarea populației evreiești solicitată de autorități, colectarea hainelor și livrarea acestora către biroul de district desemnat. Tineretul evreiesc a organizat, de asemenea, o listă cu evreii care trebuiau să participe la diverse munci publice, cum ar fi deszăpezirea.
De multe ori, elevii de liceu erau repartizați să lucreze în acele grupuri de muncă silnică. În fiecare clasă, atunci când se făcea prezența, răsunau ecouri ciudate legate de cuvântul „absent”. Nu se știa niciodată dacă cel „absent” fusese reținut și trimis la muncă silnică sau închis în subsolul clădirii poliției din cauza activităților sioniste sau comuniste. Până în toamna anului 1944, existența instabilă a liceului evreiesc din Bacău a luat sfârșit. Absolvenții săi au susținut examenele de bacalaureat. Elevii eliberați din lagărele de muncă și-au susținut examenele restante. Mulți dintre ei s-au întors la liceul public românesc…
Ei au părăsit liceul evreiesc cu sentimente amestecate: bucuria victoriei asupra fascismului, dar și sentimentul că nu vor putea niciodată să-i considere adevărați prieteni pe colegii lor creștini. Simțeau o stare de înstrăinare și de deconectare. Au trecut printr-un zbucium emoțional profund din cauza urii, persecuțiilor și umilințelor pe care le-au suferit.
Liceul public se afla într-o clădire elegantă, cu săli de clasă spațioase, amfiteatre, biblioteci, săli de studiu etc., dar ei se simțeau străini și aveau un sentiment ciudat atunci când pășeau pe plăcile strălucitoare și reci…
Liceul evreiesc a format o generație de intelectuali serioși. Astăzi, mulți dintre foștii elevi ai acestui liceu din Bacău activează în profesii liberale: sunt oameni de știință, medici renumiți, ingineri și profesori universitari. Printre ei se numără matematicianul Solomon Marcus; profesorul de fizică Marcu Eybeshitz (un expert de renume mondial în fizica magnetică); profesorul Yosef Kraus; profesorul Izu Eybeshitz; fiziciana Rita Eybeshitz-Solomon; arhitecții Rica și Utza Gonen; jurnalista Tehila Ofer; medicii Lucci Eybeshitz-Zilberman, Jacques Grad, Rutzu Goldstein, Freddy Froimovici, Sergiu Kalmanivici- Klimsko, Coca Ambrose, Dudash Kerzer, Emil Sharf; avocații Yoji Goldberg, G. Mozeri; și renumita educatoare Olga Marcus.
Mulți au murit prematur și astfel o carieră strălucită a fost întreruptă: Silviu Solomon, Jiko Leventer, S. Grinberg, Puiu Brovar, Vera Novak, Sergiu Laufer, Mirel Segal, Puiu Stofler, Dora Vigdar, Poyka Grad, și poate, în încăperile lumii de dincolo, s-au întâlnit cu profesorii lor care i-au iubit atât de mult, încât „în viață și în moarte nu au fost despărțiți”. Profesori care se remarcă și merită a fi amintiți: Drimer, Gutman, Aronovici, Waksman, Hilda Simon, Albert Braunstein, Wagner, Mititelu, Copler, Hirshensohn. Fie-le memoria binecuvântată. Ei, și mulți alții, au dat tonul în acea școală primitoare – liceul evreiesc din Bacău.
Tradus în Engleză de Megan Sarkissian
Traducere din Engleză in Romană ca donatie de Yosef Avni
Totul în acele zile părea ca „haloimes”, un cuvânt idiș care cuprinde vise, iluzii și speranțe deopotrivă. Am avut iluzia și speranța că vom supraviețui genocidul Holocaustului. Aveam speranța că ne vom întoarce să fim oameni liberi, fără rasism și persecuție, fără steaua galbenă, fără muncă silnică, fără exil. Un vis că vom supraviețui pentru a pleca din acest loc care nu ne-a primit cu adevărat. În ciuda tuturor lucrurilor, o nouă putere s-a trezit în noi. Puterea nu doar de a continua să ne păstrăm caracterul uman în existența noastră cenușie, ci și puterea de a reînvia imaginația prin cântec și artă, sub luminile scenei.
Liceul evreiesc era centrul unei activități artistice extraordinare. Populația locală era implicată în această activitate. Elevii liceului și profesorii de muzică, Jean Kofler și alți câțiva profesori tineri, au fost influențați de „Barasheum”[1] din București și l-au luat ca model de urmat, chiar dacă nu li s-au oferit aceleași mari talente. Ei au organizat o orchestră, una mică, care prezenta piese de teatru, concerte de muzică ușoară și muzică clasică, precum și serbări de Purim și Hanuka. Printre cântăreții noștri se numărau tenori buni, regizori și actori talentați. Cântărețe demne de menționat sunt Blanch Edelstein și Paula Goldberg. Am avut dansatoare de la Academia Bolșoi: Margit Wolf și Silvia Marcovici, violoniști de seamă: Bibika Braunstein și Jean Comisioneru, actori remarcabili: Jackie Grad, Silviu Solomon, Jinel Solomon, Marichica Grinberg și Sonia Haifler, care a semnat coordonarea decorurilor și a costumelor. „Tehnicianul priceput la toate” era Jory Lachter.
[Pagina 84]
Am avut o mare problemă cu cenzura. Actorii și regizorii erau incredibil de agitați de fiecare dată înainte de aprobarea unui spectacol. Și noi așteptam cu nerăbdare aprobarea. Entuziasmul era imens. Aplauzele răsunau cu mult înainte de începutul spectacolului. Așteptam aprobarea spectacolului însoțiți de aplauze.
|
|
[Pagina 85]
|
|
Entuziasmul era imens și însoțit de râsete și lacrimi de emoție. Aveau atât de puține bucurii în acele vremuri, de parcă uitaseră deja ce înseamnă să râzi. Știam că actorii nu erau „mari genii”, dar geniul lor venea din faptul că știau cum să mențină buna dispoziție și să ridice moralul publicului. Cei din public nu știau niciodată ce avea să li se întâmple când ajungeau acasă. Aveau mereu teama că vor fi întâmpinați de poliție la ușă cu o chemare la muncă silnică, sau cu un ordin de deportare, ori cu o notificare de evacuare a apartamentului sau a magazinului – sursa lor de trai – care putea fi naționalizată peste noapte (românizare).
[Pagina 86]
Îmi amintesc de primul concert de parcă s-ar întâmpla chiar acum, aici. Nu îmi aduc aminte dacă era un concert de muzică clasică sau de muzică ușoară. Poate că era un amestec din ambele. În această inițiativă era un sens, un scop. Simțeai o dorință puternică de a cânta melodii care atingeau inima publicului, cum ar fi „Nes Ționa”, „Mein Shtetale Iași”[2] (Orașul meu Iași), melodii nostalgice care exprimau durerea poporului evreu și dorul de Țion! Ascultătorii erau mulțumiți. Radiourile lor fuseseră confiscate, accesul la cinematografe, teatre și săli de concerte era interzis, iar aici era singura cale prin care puteau să se bucure.
Repertoriul devenea din ce în ce mai bogat în fiecare zi. Itzicovici, la fel ca și Iosif, profesori de ebraică, au cules și aranjat cântece hasidice, cântece ebraice, cântece în idiș și cântece pionieristice. La concerte se interpretau compoziții clasice ale marilor maeștri ai muzicii: Beethoven, Liszt și Berlioz. Când sala de festivități a școlii a devenit prea mică pentru a cuprinde toți evreii, spectacolele au fost mutate în sinagogi. Îmi amintesc încă un spectacol care a avut loc în sinagoga „Rabbi Israel”. Numele spectacolului era „Călătorie în vis”, care aproape s-a transformat… într-o călătorie de coșmar; în timpul reprezentației, când entuziasmul general era la apogeu, tribunele au început să scârțâie. Oamenii au început să strige de frică, dar spectacolul a continuat, iar membrii publicului care stăteau pe tribune au fost evacuați.
Publicul era unic: nimic nu i-ar fi făcut să renunțe la un spectacol pentru care plătiseră deja bilet de intrare. Entuziasmul lor era nemărginit și se manifesta prin aplauze! Petrecerile de Purim aveau un mare succes. Mulți „Hamani” și „Esthere” se ofereau voluntar să joace în spectacole. Cu o lună înainte de sărbătoare, începeau pregătirile: costume, măști, decoruri și ceremonii. Femeile din oraș obișnuiau să pregătească „urechi de Haman” (Hamantaschen) și clătite dulci speciale pentru Mishloach Manot[3] (Shalcha Munes).
Cu timpul, activitatea artistică s-a dezvoltat tot mai mult. Sălile instituțiilor comunitare au început să găzduiască piese de teatru și programe de divertisment, preluate integral sau parțial de la teatrul evreiesc din București, „Barasheum”. Spectacolele reușite erau întâmpinate cu aplauze furtunoase, iar actorii și muzicienii erau în extaz, uitând că jucau într-o colivie aurită, cu recuzită improvizată și decoruri de carnaval. Piesa Haloimes Melody exprima situația noastră de evrei în cel mai adevărat și autentic mod. Numele era inițial în idiș: Melodia viselor. Realitatea noastră jalnică, lipsită de logică, ni se părea, în ochii noștri, ca Haloimes (vise ireale). Doar forța vitală și voința noastră puternică de a supraviețui ne-au ajutat să îndurăm viața, să sperăm și să fim fericiți într-o perioadă atât de dificilă.
[Pagina 87]
Anumite străzi erau interzise evreilor în orele de seară. Astfel, „actorii” evitau în mod obișnuit privirea poliției, strecurându-se prin gardurile de pe Strada Mare, din casă în casă, de la un prieten la altul, pentru a organiza repetițiile pentru „marea premieră” sau „concertul secolului”. Textele pieselor erau preluate din lucrări scrise de autori din București sau de autori locali, precum Dr. Waldstein sau Olga Marcus. Orchestra îi includea pe membrii familiei Iancovici (tatăl, fiul Aurel, fiica Ella), Didi Steinbach, Solo Blumenfeld, Izzy Lazarovici, Eugen Feldhar, Izzy Herscovici, Bibi Braunstein și M. Hass. Concertele erau organizate de Blanch Edelstein și Hans Kofler.
Spectacolele erau regizate de „regizorul” Ernst Simon. Actorii care mi-au rămas în memorie sunt: Jacku, Izu Davidovici, Floretta Abramovici, Ada Simon, Jinel Solomon, Silviu Solomon, Mina Schechter și Paula Rusu-Goldberg. Între unii dintre acești tineri au fost descoperite mari talente actoricești. Unii dintre ei și-au continuat cariera în teatru. Alții au contribuit mai târziu la fondarea teatrului de stat din Bacău. Este important să o menționăm pe Lori Isaac-Cambos, care a devenit o actriță cunoscută. O boală gravă a pus capăt carierei sale teatrale. Rozina Cambos, fiica ei, a fost și este încă o actriță talentată, continuând tradiția familiei. Blanch Edelstein a fost cântăreață de operă. Fritz Braun a fost actor la teatrul de stat din Constanța. Ei și alții, prin activitatea lor artistică, au fost trupul și sufletul micii revoluții artistice din Bacău în acele vremuri, vremuri de furie și teroare. „Actorii” lucrau fără a fi plătiți, iar tot profitul era dedicat orfelinatului și căminului de bătrâni susținute de liceul evreiesc.
Deși buzunarele actorilor erau goale , sufletele lor erau bogate și pline. Sala de spectacole era plină de oameni , iar inimile noastre băteau puternic, parcă în ritmul cântecului și dansului hasidic. Din când în când, găseam în mulțime un fost coleg de clasă, creștin, sau o altă față cunoscută care nu era evreu. Acestea trezeau în noi sentimente calde și ne ascundeam o lacrimă. Trăiam într-o lume crudă, plină de crime, hărțuiri și răutate, și un singur suflet cald ne încălzea inimile.
Astăzi, după cincizeci de ani, coșmarurile și haloimes-urile au dispărut încet, încet… astăzi trăim un vis devenit realitate. În acești ani am văzut o Țară imaginată, o țară dincolo de o altă cortină.
Note ale traducătorului:
Tradus în Engleză de Dafna Chen
Traducere din Engleză in Romană ca donatie de Yosef Avni
Românul se naște poet, trăiește și lucrează ca funcționar și moare ca pensionar. Viața lui este liniștită, cu suișuri și coborâșuri ocazionale, ajustată ușor în funcție de originea, statutul social și înclinațiile sale. Copilul evreu nu știa niciodată ce îl așteaptă în viață.
Îmi amintesc adesea de copilăria și tinerețea noastră – aruncați din loc în loc, din școli, din case, din orașe în noaptea nazistă. Trăiam în neliniște constantă privind viitorul.
În timp ce tineretul român se pregătea pentru viață și bucuriile ei, noi, evreii rătăcitori, trăiam în incertitudine și gata de fugă. Prima evadare a fost în vara anului 1941. Un zvon se răspândise: evreii din satele și orașele județului Bacău vor fi deportați. Zvonul a devenit realitate. Într-o dimineață senină și liniștită, a sosit ordinul de deportare: niciun picior de evreu nu va mai călca în Târgu Ocna, Moinești, Onești, Dărmănești sau Perchiu.
Au ajuns până la noi zvonuri despre pogromuri la Dorohoi și Iași, despre trenuri ale morții, despre deportări în Transnistria și despre lagăre de exterminare. Știam că ne așteaptă moartea – dar nu încă. „Deocamdată”, doar evreii din orașele județului au fost deportați. Ordinul era clar: în 24 de ore, evreii trebuiau să se predea, să-și împacheteze și să-și încarce bunurile – doar ceea ce încăpea într-un vagon, pentru care trebuiau să plătească în aur. Din oraș și din satele din apropiere, românii au sosit repede, mirosind prada. Au venit să „cumpere” – să pună mâna pe mobilă, piane, obiecte de familie prețioase transmise din generație în generație – valoroase pentru evrei și ieftine pentru români.
[Pagina 89]
Scena era înspăimântătoare. Casele se goleau în câteva ore. Chiar și „prietenii” și „vecinii buni” și-au dezvăluit lăcomia. Evreii au fost șocați de comportamentul celor alături de care trăiseră ani de zile. Părea un coșmar.
Aici și acolo, unii se ascundeau de rușine; rușine pentru a face parte dintr-un popor care își pierduse umanitatea. Câțiva își ștergeau în secret lacrimile de neputință, incapabili să oprească cruzimea.
Evreii din Târgu Ocna, Dărmănești și Onești au plecat în convoaie. Cu durere, își priveau pentru ultima dată orașele copilăriei, pădurile din Munții Cașin, Munții Oituz, valea argintie a Trotușului. Lăsau în urmă amintirile tinereții.
Rromii care locuiau în corturi îi priveau cu uimire – cine sunt acești oameni care vin să le ia locurile? Ei nu aveau de ce să se teamă. „Evreii” nu se opreau acolo.
După multe ore de mers, cu legăturile și așternuturile lor, mergând în urma vagonului, evreii au ajuns la Bacău.
Rude, prieteni și curioși îi înconjurau. Un zvon circula că vor rămâne la Bacău ca „obiecte inutile”.
Într-adevăr, au rămas și nu au fost trimiși în lagăre de concentrare. Vagoanele lor au oprit în curțile sinagogilor – acestea aveau să fie casele lor până la sfârșitul războiului. Unii au găsit adăpost la rude. Alții au închiriat apartamente. Nu le mai rămăsese nimic – însă aveau speranță.
Îi încuraja faptul că fiii și fiicele lor se întorceau la școlile evreiești, elementare sau liceale. Aceste școli aveau o importanță uriașă pentru elevii deportați, care găseau căldură și prietenie între colegi și profesori.
Soarta evreilor din Perchiu a fost îngrozitoare. Legionarii controlau orașul chiar înainte de regimul lui Antonescu. Lideri locali ai Mișcării Legionare erau preotul Sion, consilierul Nicolae Paslaru și Goți Tomazi din Zlătari. Bătăile, arestările și persecuțiile au continuat până când toți evreii au fost deportați. Bărbații au fost trimiși la muncă forțată și în lagăre în Ialomița, Suroaia, Doaga și peste Bug, în Transnistria. Puțini s-au întors. Femeile și copiii au fost deportați la Bacău, unde comunitatea evreiască a avut grijă de ei.
Înainte de deportare, a avut loc un incident îngrozitor. Liderii comunității evreiești au fost închiși într-o cameră dintr-o primărie din apropiere. Un incendiu puternic a izbucnit lângă camera unde fuseseră ținuți timp de 48 de ore. Au fost eliberați doar după intervenția unui localnic important, scăpând astfel de moarte.
Lupu Nadler, fostul conducător al comunității evreiești din Perchiu, povestește:
„Am fost trimis împreună cu tatăl meu în judecată, acuzați de propagandă comunistă. Tribunalul din Buzău știa că acuzația era fabricată, dar, temându-se de părtinire, ne-a condamnat la trei luni de închisoare. Am fost duși la Bacău împreună cu consătenii noștri.
[Pagina 90]
Generalul Răkovicea, cunoscut drept ‘Generalul Negru’, comandantul frontului de la Pașcani, ne-a primit. Era renumit pentru cruzimea sa și încercase să înființeze un ghetou pentru evreii locali și deportați. Doamna Ella Kančikov și polițistul Cotisel, un om blând, i s-au opus cu tărie.”
Evreii nu s-au mai întors niciodată la Perchiu. Casele lor au fost distruse sau confiscate de români. Clădirea sinagogii a fost vândută. După căderea lui Antonescu, cincisprezece legionari au fost judecați, printre ei Paslaru, Tiron și Tomazi. Alții au fugit și s-au ascuns în alte orașe sub nume false. Procesele au durat. Aveau prieteni sus-puși. Exista riscul dispariției dosarelor. În cele din urmă, cei judecați au fost condamnați la cinci – cincisprezece ani de închisoare.
O altă evadare a tinerilor evrei către Sion a avut loc ca operațiune clandestină. Zehava Solomon-Glazer, fostă elevă la liceul evreiesc din Bacău, povestește:
„În primăvara lui 1944, armata germană se retrăgea de pe Frontul de Est. Armata rusă avansa rapid. Zvonuri spuneau că rușii ajunseseră la Iași. Noi, membrii mișcării de tineret Gordonia, plănuiam să fugim la București și să continuăm către Țara Israelului – visul tinereții noastre. Știam că va fi o experiență dificilă – o imigrație ilegală plină de aventuri și pericole. Călătoria la București era riscantă fără permis. Ne temeam de poliție, de spioni și de trupele germane în retragere. Am obținut o adeverință de la liceul evreiesc și ne-am luat rămas bun de la părinți, colegi și prieteni. Eram patru tineri. Nu ne-am imaginat niciodată că doi dintre noi – Puiu Groberg și Valeriu Scheler – aveau să moară eroic și prematur.”
Am ajuns la București plini de anxietate, fiecare mergând la rudele sale. Bombe explodau zi și noapte. Stăteam în adăposturi, departe de casă. Tânjeam să fugim de acel iad.
În 12 mai, am urcat într-un tren spre Constanța ca să ne îmbarcăm pe o navă. Fiecare avea o singură geantă cu obiecte de bază. Vameși nepoliticoși și batjocoritori ne scotoceau bagajele, făcând glume obscene despre „evreice” care fug în Palestina. Doar mita îi făcea mai „amabili”. Am ajuns la mare, la nava noastră, „Maritza”.
Nava? Văzusem nave doar în poze și filme – pacheboturi, crucișătoare, iahturi. Dar niciodată o grămadă de metal ruginit, care semăna cu un sicriu plutitor.
Un cargou bulgăresc cu marinari turci – sau o navă turcească cu marinari bulgari. Marinarii umblau permanent pe punte. Mai târziu am înțeles că erau beți majoritatea timpului – niște sălbatici, nimic din marinarii chipeși din cărți.
[Pagina 91]
Nava era plină de pionieri și „civili” care așteptau repartizarea cabinelor. Marinarii ne batjocoreau speranțele și ne „invitaseră politicos” sub punte. Acolo am petrecut călătoria într-o aglomerație sufocantă. Îmi amintesc de prima evadare – în vagoanele deschise, cu bagaje. Măcar acolo aveam aer și cer. Aici, sub punte, aveam doar o lumânare care ne lumină trupurile înghesuite pe podea.
La scurt timp după plecare, răul de mare s-a răspândit. Am încercat să ajungem la punte pentru aer, dar eram prea slăbiți. Acolo unde eram, jos, mirosea a murdărie și vomă. Atmosfera era insuportabilă. Mâncarea era groaznică. A fost un miracol că nu a izbucnit un focar de tifos sau holeră pe acea coajă putredă plutitoare.
Când ne apropiam de Istanbul, motorul s-a defectat. Nava s-a oprit. Eram surprinși că funcționase până atunci. Echipajul a reușit să contacteze autoritatea portuară. Remorcherele au fost trimise să ne tragă.
Am ajuns la Istanbul noaptea. Priveliștea era minunată. Portul și luminile orașului păreau o scenă din „1001 de nopți” – cupole aurii, minarete străpungând cerul, Cornul de Aur cu palate lângă Bosfor, pe unde triburi invadatoare trecuseră timp de generații – un loc al culturilor eterne. Priveam scena – părea un vis. Eram epuizați de căldură, foame și lipsa somnului. Toți ne simțeam renăscuți, cu sânge nou curgând prin vene.
Am debarcat, amețiți și slabi, din „sicriul plutitor”. La mal ne-au întâmpinat reprezentanți ai Agenției Evreiești – primii israelieni pe care i-am văzut. Ne-au dat pachete cu mâncare, ne-au condus la tren și ne-au îmbarcat.
Am trecut prin Anatolia, privind cu bucurie câmpurile de maci și Munții Libanului. Trenul trecea prin tuneluri și așezări ciudate, diferite de tot ce cunoșteam.
Prima noastră oprire a fost Alep, Siria. Acolo am stat într-o tabără militară britanică. Crucea Roșie ne-a vaccinat și ne-a tratat rănile provocate de murdăria și condițiile grele de pe navă.
Eram într-o stare precară. Unii sufereau de boli de stomac de la răul de mare, alții aveau febră de la injecții. Totuși, treptat, starea noastră s-a îmbunătățit și, odată cu ea, moralul – pe măsură ce ne apropiam de marea noastră destinație finală…
[Pagina 92]
Am ajuns la Beirut, „Elveția Orientului Mijlociu”. Orașul ne-a uimit cu frumusețea lui – palate, vile luxoase, străzile pline și plajele splendide. Străzile erau pline de magazine elegante care vindeau bijuterii, îmbrăcăminte europeană și orientală. Nu am avut ocazia să explorăm orașul, doar priviri scurte în drum spre gară. Acolo ne așteptau emisari din Țara Israelului. Ne-au primit cu căldură, ne-au dat mâncare și fructe. Eram încântați, dansând hora și cântând cântece pionieresti. Am urcat într-un tren de marfă; faptul că era un tren de marfă nu conta. Eram aproape de țara strămoșilor noștri, patria noastră – și asta era tot ce conta.
Am intrat în Țara Israelului prin Rosh HaNikra. Urările batjocoritoare de „evrei spre Palestina” se împliniseră. În timpul călătoriei cu trenul, evreii ne făceau semne cu pălăriile, binecuvântându-ne.
La Atlit, britanicii ne-au oprit. Erau reci, indiferenți și formali. Am fost duși într-un lagăr de carantină. Dar eram plini de entuziasm, cântând și dansând hora, complet nepăsători față de situație.
Am stat în barăci cu paturi dure. Noaptea visam la viața nouă care tocmai începuse și ne gândeam la frații pe care îi lăsasem în urmă. Speram că vor veni și ei, cândva.
După ceva timp la Atlit, am fost repartizați în kibbutz-uri și așezări de tineret – în sfârșit, o sărbătoare și pentru noi…
Au trecut mai bine de patruzeci de ani de atunci. Mulți dintre noi au rămas departe, foarte departe. Unii s-au pierdut pe drum – în adâncurile mării, în nave scufundate de armata germană. Mircea Grinberg, elev la liceul evreiesc, se spune că a murit pe „Mefkura”. Îl voi păstra în amintire pentru totdeauna. Un alt loc călduros în inima mea îi aparține lui Yehuda Rubin, Zvi Reicher și altora – colegi de la liceul evreiesc – precum și lui Itzikovitz, profesorul de ebraică din Târgu Ocna, soția și nepoata lui.
Alții au pierit pe „Struma”. O voi aminti mereu pe fiica lui Okhberg, un librar din Târgu Ocna, căsătorită cu un tânăr învățat numit Jonas, și pe mulți alții care au murit sfințind Numele lui Dumnezeu… Speranțele lor s-au scufundat în adâncuri. Și toate acestea după ce trecuseră prin cercurile iadului create de criminalii naziști. În moarte, s-au alăturat victimelor lagărelor de exterminare din Transnistria, de pe malurile Bugului, din Auschwitz și Majdanek. Am vărsat o lacrimă târzie în memoria lor – una dintre multele lacrimi pe care le-am plâns în timpul deportărilor și evadărilor noastre.
Tradus în Engleză de Dafna Chen
Traducere din Engleză in Romană ca donatie de Yosef Avni
Martie 1944…
De nenumărate ori o întrebare mă roade: „Cât timp a trecut de când am trecut granița dintre viață și moarte?” O săptămână, poate o lună, sau poate că nu s-a întâmplat niciodată…
Am lăsat în urmă o lume vibrantă de viață, zâmbind soarelui, femeilor, copiilor… Aici am găsit o lume paralizată, legată de funia invizibilă a deportării, adunându-și toate puterile pentru a mai prelungi viața cu o zi sau două, luptând să-și țină trupul în viață ca să nu piară de foame, boală și neputință.
Ciudat! Eu eram singurul om liber într-o lume de captivi. Rătăceam ca un somnambul prin străduțele înguste ale ghetoului. Din când în când eram oprit de patrula de poliție, care mă scotea din amorțeală. Îmi cereau să mă identific și mă priveau ostil, cu suspiciune. Pentru ei eram o fantomă într-o lume a demonilor…
Ce căutam acolo? Ce căutam? O misiune ciudată – de a smulge copii din mâinile morții. Speram să-i salvez și să-i duc de cealaltă parte. Dar care copii? Puțini mai rămăseseră… Unii pieriseră în primele zile ale deportării, în trenuri sigilate care i-au dus până în punctul fără întoarcere – Transnistria… Alții au fost îngropați sub zăpezile nesfârșite ale stepelor…
Am găsit doar câteva sute de suflete nenorocite, înfometate, înghețate în încăperi întunecate și sufocante.
Eu sunt omul care a mers ca un somnambul prin ghetou. Am văzut priveliști care mi-au ars ochii când lacrimile mi s-au terminat… Am fost îngrozit de bolnavii de Noma. Cei atinși zăceau pe jos, viermii târându-se pe trupurile lor. Am văzut mulți pacienți întinși așa, claie peste grămadă. Doctorul ghetoului mi-a explicat că boala cumplită „Noma” provenea din tărâțele de porumb cu care oamenii se hrăneau în loc de mămăligă. Burțile li se umflau, stomacul se răsucea în durere. Zăceau inconștienți, goi, trupurile lor putrezeau încă în viață. Rănile lor erau pline de viermi care încercau să apuce fiecare bucățică de carne vie…
[Pagina 94]
Mi-am adunat ultimele puteri și am ajuns la gară… În fața mea se întindea un câmp uriaș. Acolo stătea trenul – cel care urma să mă ducă înapoi în lumea vieții și a libertății. Mai erau două ore până la plecare. Un convoi de câteva sute de copii îngrozitor de slabi, îmbrăcați în zdrențe, a fost adus din toate ghetourile Transnistriei către vagoanele trenului, sub privirile polițiștilor și ale câinilor lor.
Mi-am primit vagonul – un vagon pentru vite, ca pentru toți ceilalți… În mâinile tremurânde țineam lista cu „pasagerii” mei și am început să citesc numele…
Deodată a izbucnit o mare zarvă. Urlete și țipete sfâșiau aerul. Mulțimea a năvălit pe câmpul acoperit de gheață – o viziune a sfârșitului lumii. Femei cu părul despletit, bătrâni și băieți cu ochi speriați, în saci care alunecau de pe trupurile scheletice. Toți alergau în haos către vagoanele noastre.
Polițiștii, la început uluiți, și-au revenit și au dezlănțuit câinii asupra evreilor, lovind cu patul armelor. Câinii sfâșiau carnea victimelor, polițiștii loveau cu ură, aerul era plin de țipete. Unii mureau călcați în picioare.
Am auzit o trosnitură… ușa vagonului a fost închisă și sigilată cu plumb. Nu mai vedeam nimic, doar fum de la soba cu jăratic…
[Pagina 95]
Am aprins lampa cu kerosen. Figuri palide prin fum – o imagine de coșmar. Îmi amintesc cum oamenii se agățaseră de uși implorându-mă să-i salvez. Știam pericolul, dar nu m-am putut opune. Nu puteam cere ajutor de la criminali. Chiar și gândul mă paraliza.
Mă întrebam dacă totul a fost doar halucinație. Apoi o mână m-a apucat. O voce slabă a șoptit: „Eu sunt… Mira.” Nu puteam crede… Mira, pe care o știam înainte de Holocaust. O fată veselă, curioasă, plină de viață… Acum era o umbră de om. Mi-a spus că fiica ei era „legal” în tren, soțul rămăsese în ghetou și ea nu suportase să se despartă de copil.
Am străbătut câmpiile de gheață ale stepelor. Noaptea căzuse. Ne lipeam fețele de scândurile reci ca să respirăm aerul înghețat care intra prin crăpături. Aerul era gros, plin de fum, miros de fecale, urină, răni puroinde. Copiii gemeau, plângeau, țipau în coșmarurile lor.
Am așteptat zorii îngrozit de prima inspecție. Mira a vegheat lângă mine toată noaptea. Nu mai avea putere să vorbească. Buzele ei albastre vorbeau mai mult decât putea rosti.
[Pagina 96]
Dintr-odată trenul s-a oprit brusc. Fluiere, zgomot, apoi două ore de tăcere. Apoi lumină prin crăpăturile scândurilor. Ușile s-au deschis. Soldați au început să numere. Cei fără nume pe liste – „ilegalii”. Am văzut-o pe Mira. Deodată s-a aruncat către fiica ei, a smuls-o din brațele soldatului. S-au îmbrățișat. Un ofițer a lovit-o. Au căzut amândouă. Nu știu ce a urmat.
Noi, comitetul, am fost duși în sala gării Ataki. Ni s-au cerut documentele, am fost acuzați că am ajutat la scăparea oamenilor. Nu știu cât am stat acolo. Se auzeau tunurile. Rușii înaintau. Colonelul a revenit și a anunțat că avem permisiunea să continuăm drumul cu copiii. „Ilegalii” au fost duși pe jos înapoi la Moghilev…
Au trecut peste patruzeci de ani. „Copiii mei”, copiii Transnistriei, trăiesc azi în Israel. Sunt părinți. „Sabre” sănătoși care nu vor putea înțelege vreodată ce am trăit noi. „Copiii Transnistriei” nu vor uita Holocaustul. E scris în sângele lor. Fiica Mirei și tatăl ei nu vor uita. Tatăl mi-a spus că Mira a murit de tifos și inimă frântă la o săptămână după întoarcere. M-a întrebat despre o carte din România care încerca să-l reabiliteze pe Antonescu. Am văzut reproș în ochii lui: „Ce, și tu ai uitat?”
[Pagina 97]
Nu, nu am uitat… Scriu această acuzare pentru voi, copii ai Transnistriei, care rămâneți îngropați sub zăpada stepelor. Pentru voi, pe care moartea v-a luat, mistuiți de Noma. Pentru voi, care încă vă jeliți morții în pământul ghetourilor de la Râșcov, Skujany, Moghilev. Pentru victime și supraviețuitori scriu această acuzare împotriva criminalilor și complicilor lor, împotriva celor care în nebunia naționalismului au încercat să spele crime.
Notă originală:
Autorul cărții a fost membru al comitetului național care a repatriat copiii orfani din Transnistria în România în martie 1944
Tradus în Engleză de Dafna Chen
Traducere din Engleză in Romană ca donatie de Yosef Avni
Al patrulea an al războiului, asemenea anilor care l‑au precedat, a început cu o procesiune de suferință, dominație prin forță și persecuție a evreilor. Autoritățile au continuat să restrângă libertatea umană. Cetățenii păstrau distanța, își înstrăinau cunoscuții evrei și îi hărțuiau. Părea că nimic nu se schimbase. Totuși, un ochi atent putea deja să observe fenomene noi, neobișnuite – semne necunoscute până atunci. Creștinii cu conștiință simțeau vinovăție, mai ales când veștile proaste începeau să sosească de pe front. Ideea lui Hitler despre un „Reich de o mie de ani” devenise de necrezut chiar și pentru cei mai zeloși colaboratori. Mulți români credeau că prăbușirea naziștilor se apropia și, odată cu ea, momentul socotelilor. Un număr mare de oameni împărtășeau conștiința vinovăției lor față de comunitatea evreiască, a cărei umilire și jefuire o sprijiniseră sau la care participaseră.
Unii chiar și‑au pierdut cumpătul și și‑au sporit agresivitatea și inumanitatea, dar în mare parte populația românească a început să manifeste o înțelegere ipocrită față de evrei și suferința lor, ba chiar un fel de nevoie de a‑și cere scuze. Polițiștii au devenit mai prietenoși, dispuși să închidă ochii la anumite „abateri” comise de evrei, cum ar fi apariția în piață înainte sau după orele permise sau prezența pe străzi în orele de seară, când evreilor le era interzis să iasă fără permisiune specială. Spectacolul umilitor al „infractorilor” – evrei, meșteșugari sau mici comercianți obligați să umble pe străzile orașului cu o pancartă pe spate pe care scria: „Așa pățesc speculanții” – a dispărut din peisaj. Evreii erau încă trimiși la muncă forțată, dar polițiștii și soldații care îi păzeau se comportau mai omenesc și mai puțin crud.
Evreii săraci – care erau categoria socială cea mai afectată de autoritățile comunității evreiești atunci când aceștia trebuiau trimiși la muncă forțată – s‑au revoltat și au protestat că cei bogați evitau această soartă plătind bani sau folosindu‑și relațiile. Au provocat un scandal. Iar conducătorul comunității – în acel timp avocatul Jonas – a fost nevoit să calmeze situația. Erau certuri în stilul luptei de clasă, care reflectau ceea ce se întâmpla în nordul României.
Armata sovietică a invadat orașele Botoșani și Dorohoi și a impus o nouă ordine acolo. Se aștepta ca armata sovietică să lanseze un atac final în România pentru a cuceri orașele și districtele rămase. Speranța că regimul lui Antonescu va cădea în sfârșit și că armata germană era aproape de colaps umplea inimile celor care sufereau din cauza decretelor și legilor rasiale. Totuși, această speranță era amestecată cu neliniște. Circulau încă zvonuri că Gustav Richter, reprezentantul lui Eichmann în România, omul lui Hitler, nu renunțase la acordul său cu Antonescu de a deporta întreaga populație evreiască a României în Polonia.
Zvonurile spuneau că activistul evreu Dr. Wilhelm Filderman – președintele Uniunii Evreilor Români, care fusese interzisă ca toate celelalte partide și organizații – și, de asemenea, Marele Rabin, Dr. Alexandru Șafran, făcuseră apeluri emoționale și disperate către Regina Elena – mama regelui Mihai – precum și către conducătorii Bisericii Ortodoxe Române, cerându‑le să împiedice punerea în aplicare a acestui plan de distrugere. Oamenii numărau cu neliniște lunile, săptămânile și chiar zilele până la salvare.
Orașul Bacău era încă o linie a frontului: soldați germani mărșăluiau mândri pe străzi, dar activitatea lor principală consta în misiuni secrete în suburbii, în jurul gării, al liniilor ferate și al atelierelor. Un avion sovietic a bombardat centrul orașului, provocând neliniște și temeri de un atac aerian serios. Totuși, din fericire pentru locuitorii orașului, bombardamentul nu a continuat. Populația creștină a început să se pregătească de fugă. Își împachetau lucrurile în secret, ca rușii să nu îi prindă în timpul evadării. Creștinii se temeau și de evrei – acei evrei care fuseseră atacați sau ale căror proprietăți fuseseră jefuite. Dar exista și un fenomen invers: creștinii se apropiau de evrei și îi rugau să aibă grijă de bunurile lor în timpul fugii și absenței temporare din oraș. Totul era pregătit pentru ora zero. Și nu a întârziat să sosească. Într‑o zi de vară, 23 august 1944 – un sfârșit, nota finală din simfonia lui Wagner „Amurgul Zeilor Arieni”.
|
|
JewishGen, Inc. makes no representations regarding the accuracy of
the translation. The reader may wish to refer to the original material
for verification.
JewishGen is not responsible for inaccuracies or omissions in the original work and cannot rewrite or edit the text to correct inaccuracies and/or omissions.
Our mission is to produce a translation of the original work and we cannot verify the accuracy of statements or alter facts cited.
Bacău, Romania
Yizkor Book Project
JewishGen Home Page
Copyright © 1999-2026 by JewishGen, Inc.
Updated 4 Jan 2026 by LA
