« Pagina anterioara Cuprins Pagina urmatoare »

[Pagina 53]

În  a doua jumătate a secolului al XIX-lea, antisemitismul – a cărui prezență fusese ascunsă în satele din districtul Bacău – a căpătat dimensiuni vaste și izbitoare. În prima jumătate a anului 1824 a avut loc un caz de calomnie de sânge în regiune. Alte  calomnii de sânge au avut loc în anii 1838 și 1866.

În martie 1896, aproximativ 500 de familii evreiești au fost expulzate la Bacău din satele înconjurătoare. Guvernele  francez și britanic au protestat pe lângă guvernul român în legătură cu acest fapt. În  1897, evreii au fost expulzați din orașele Pitești (oraș în Argeș), Riktzioni (probabil nume transcris gresit ale comunelor Răcăciuni  sau Răchitoasa de langa Bacău), Lecca (cartier în Bacău) , Sokyriany ( acum în Ucraina) și Grozești (acum în Moldova). Evreii din Grozești au opus rezistență și au încercat să împiedice expulzarea lor.

Ca rezultat al expulzării evreilor din sate, populația evreiască din Bacău a crescut. Amendamentul la articolul 7 din Constituția României (1878)^[1] a dus la întărirea mișcării antisemite. Propaganda antisemită a început să fie publicată, iar printre paragrafe se aflau instrucțiuni să nu se cumpere de la „jidani”. Au existat și decizii care interziceau evreilor să se stabilească în sate, expulzări ale evreilor care locuiau în sate și chiar pogromuri. Una dintre deciziile luate de consiliul local al unității de așezare Râpile ( din actualul județ Bacău) a fost:

„Luați  în considerare că, dacă vom continua să tolerăm evrei suplimentari în unitățile noastre de așezare, atunci în scurt timp ne vom afla într-o situație în care numărul lor va fi egal cu cel al locuitorilor creștini. Aceasta ar fi un pericol pentru unitatea noastră de așezare și chiar un pericol național. Prin urmare, șeful consiliului va implementa decizia ca evreii care s-au stabilit recent în unitatea noastră de așezare – și aceștia sunt Abraham Liber, Abraham Itzik, Tzina Burgess, Chaim Zibelman, Berl Berkowitz, Lupu Leiba și Aharon Strul – să părăsească unitatea noastră de așezare în termen de 3 zile. Alți 14  evrei, care s-au stabilit mai devreme, trebuie să-și rezolve situația în termen de 10 zile. Seful  consiliului nu va permite niciunui «jidan» să se stabilească aici în viitor.”

[Pagina 54]

Semnat: Dascălescu (șeful consiliului), Z. Cornea, Iancu Forstianu, I. Calinescu, S. Răuță (membrii consiliului)

Astfel de decizii nu erau noi pentru evreii din Bacău. Cu  câțiva ani înainte, în seara Paștelui, 25 de familii evreiești au fost expulzate din satele din regiunea Bacău. Soldații gărzii naționale, al căror rol era să protejeze pe cei expulzați, i-au jefuit și atacat. Ca  rezultat, acești soldați au fost dezarmați. Reprezentanții diplomatici ai mai multor țări europene au protestat împotriva „fanatismului românesc”.

Antisemitismul în sate a atins un nivel nou în timpul pogromului din Brusturoasa (1885)^[2]. Acesta a generat un răspuns internațional. Articole despre el au apărut în ziare din Austro-Ungaria, Franța și Marea Britanie și au dus la intervenții diplomatice.

Întrebarea este cum au avut loc aceste evenimente sângeroase în Brusturoasa (comună in zona montană a județului Bacău). Ziarele românești le prezentau ca o revoltă a țăranilor din sate împotriva evreilor locali. Țăranii  aveau impresia că arendașul evreu, David Grünberg, îi exploata. Totuși, aceasta nu este adevărul; alte cauze au dus la incident.

Țăranii din Brusturoasa, care fuseseră țărani liberi proprietari timp de generații, au fost obligați să ia un împrumut cu dobândă de la un cămătar grec numit „Kantopol”. Ei trebuiau să plătească restanțe de 16.000 de galbeni și nu au reușit. Astfel,  au devenit iobagi pe moșia lui Ghica Comămășteanu^[3]. Reforma agrară din 1864 i-a transformat din nou în proprietari ai acelorași pământuri, dar situația lor nouă i-a obligat să-și plătească datoriile, iar arendașul moșiei le-a oferit să devină angajați pe propriile lor pământuri. Țăranii  au refuzat; arendașul i-a dat în judecată și au început procese lungi și fără sfârșit.

La conducerea autorității locale se aflau primarul și fratele său, preotul Nicolae Teodoreanu, care erau și ei arendași pe moșia lui Ghica Comămășteanu și sperau să devină proprietari de moșie. Ei  au exploatat situația și i-au instigat pe țărani împotriva arendașului evreu, prezentându-l drept responsabil pentru toate necazurile lor.

În noaptea de 8 iulie 1885, un grup de țărani – conduși de primar și de membri ai consiliului local – au atacat casele evreilor din sat, au spart ferestrele și au tras focuri în direcția acționarului evreu. După  o petiție către autoritățile române, primarul a fost demis, dar i s-a permis libertate de acțiune. În 15 august – sărbătoarea Adormirea Maicii Domnului – țăranii s-au adunat la cârciuma lui Nicolae Roșu. Primarul și fratele său, preotul, erau de asemenea în cârciumă și au instigat mulțimea. În timpul  nopții, țăranii au mers la casa unui evreu din apropierea cârciumii, au distrus și jefuit proprietatea. Evreul și familia sa au fost obligați să părăsească satul imediat.

Jafurile  și uciderile evreilor au continuat patru zile și patru nopți, sub conducerea preotului Teodoreanu. Sătenii  au jefuit și au împărțit prada între ei. Mișcarea a escaladat. Dragomir Tumug, pădurarul care fusese cândva în serviciul preotului, a condus pe răufăcători. Pe ploaie torențială, toți evreii din sat au fost expulzați. Un martor ocular a descris aceste lucruri cu durere:

„Luni, 20 august, puteai, cu inima frântă, să vezi jalnica stare a oamenilor. Nu pot  descrie durerea și suferința femeilor și copiilor. Aproximativ  130 de suflete, femei și sugari, zăceau la pământ lângă drum, iar orice trecător român îi batjocorea.”

[Pagina 55]

În depărtare,  bărbații – epuizați și disperați – dormeau pe pământ. Bătrânii, precum Leib Leibowitz (70 de ani), care trăise în sat peste 50 de ani, sau Leibu Itzik, care locuise în sat peste 40 de ani, și alții asemenea lor, zăceau și ei acolo. Evreii  s-au refugiat la marginea satului, iar țăranii s-au asigurat că nu vor putea reveni în locuințele lor.

La inițiativa preotului, unul dintre țărani a făcut un semn care interzicea intrarea evreilor în sat. Arendașul nu era prezent în sat la acel moment. El nu a fost rănit, dar mecanicii aduși din Bucovina să lucreze la fierăstrăul său mecanic au fost răniți. Ei au trimis o telegramă ambasadei Austro-Ungariei din București. Abia  în acest moment autoritățile au acționat. În  final, evreii nu au primit nicio compensație pentru pagubele suferite, iar nimeni nu a fost tras la răspundere.

În același an, Elias Schwarzfeld, jurnalist și scriitor evreu din România, a publicat o broșură în limba română despre evenimentele din Brusturoasa („Adevărul despre revolta din Brusturoasa”). El a condamnat antisemitismul care pătrunsese în sate. Cu această ocazie, învățatul rabin și cercetător Moses Gaster a publicat și el un articol în limba română în ziarul Românul, unde a atacat pe cei care instilaseră ură în inima oamenilor. Atât Schwarzfeld, cât și Gaster au fost ulterior expulzați din România pentru pozițiile lor.

Pogromuri  antisemite au avut loc și în oraș. În 1875 a existat persecuție împotriva evreilor de naționalitate străină, în special austro-ungari. În 1884 persecuția s-a îndreptat împotriva supușilor evrei. În acele  zile, bande de răufăcători conduse de Radu Porumbaru au operat în oraș. Ei atacau fără discriminare: femei, bătrâni, copii și jefuiau proprietățile.

Persecuția evreilor a continuat la Bacău după Revoluția Rusă din 1917. Soldații evrei care reușiseră să-și salveze viața pe front au fost judecați ca dezertori și condamnați la moarte. Scriitorul  rus Vladimir Korolenko a protestat. Organizația Sionistă Mondială, cu sediul atunci la Copenhaga, a protestat de asemenea. Prim-ministrul României, Ion Brătianu, a susținut sentința. Doar 14 dintre cei 34 de soldați au fost executați, după intervenția rabinului-șef al Suediei, Marcus (Mordechai) Ehrenpreis, care a adus cazul la atenția premierului francez Georges Clemenceau.

Persecuții  antisemite au continuat la Bacău și după Primul Război Mondial, sub pretextul luptei împotriva comunismului. În  1920, medicul evreu și activist socialist Herman Aroneanu a fost ucis în închisoare. Moartea lui a provocat un scandal politic. Maiorul Poltzer, acuzat de ordinul de a-l ucide, a fost judecat, achitat și chiar avansat în grad.

[Pagina 56]

În 1923, elevii români de liceu au interzis colegilor lor evrei să participe la ore.  În 1928, Maxa Nordau – fiica lui Max Nordau^[4] – a fost interzisă de la a ține prelegeri la Bacău; poliția nu a lăsat-o

(Poza cu păsările și cu „LA PALESTINA”)

În acea zi tragică, un evreu a fost ucis, patru sinagogi au fost distruse și 35 de locuințe și magazine evreiești au fost arse. În 1938,  cei 33 de avocați evrei au fost eliminați din barou. Pretextul a fost noua lege românească a cetățeniei^[5] – o lege rasistă inspirată din legile de la Nürnberg – prin care avocații au încetat să mai fie considerați cetățeni români. Sub presiuni mari, unsprezece dintre ei au fost readmiși. Legea rasistă a dus și la persecuții împotriva comercianților evrei. În 1939, câteva fabrici evreiești au fost închise – dar marea furtună abia urma să se declanșeze…

Note ale traducătorului:

1. În proiectul constituțional original din 1866, Articolul 7 stabilea că „numai creștinii pot deveni cetățeni ai României” (Aberbach, 2012, p. 107). Ca rezultat al Congresului de la Berlin din 1878, articolul a fost revizuit, ceea ce, teoretic, permitea evreilor din România să primească drepturi civile și să fie naturalizați. Însă autoritățile române au rămas ostile integrării evreilor, iar doar un număr foarte mic a primit efectiv cetățenia (Iula & Kieval, 2014, pp. 80–81). Return
2. Cunoscută și ca Răscoala din Brusturoasa din 1885.g Return
3. Proprietar de pământ și explorator din nobila familie albaneză Ghica. Return
4. Max Nordau a fost un medic, scriitor, critic social și lider sionist proeminent de origine maghiară, care a colaborat îndeaproape cu Theodor Herzl și a fost ales vicepreședinte al primului congres sionist de la Basel. Fiica sa, Maxa Nordau, a fost o pictoriță bine cunoscută. Return
5. Decretul-Lege nr. 169 din 1938 privind revizuirea cetățeniei. Return

[Pagina 57]

În Moldova, Bacăul era cel mai prosper și dinamic oraș și se număra printre cele cinci cele mai importante centre economice ale României. Situația geografică a orașului a contribuit semnificativ la acest fapt: amplasarea sa aproape de locul unde râul Bistrița se varsă în râul Siret (Seret, în limba Yidiș) și proximitatea față de vechiul drum care ducea spre București și spre Polonia (drum care mai târziu s-a transformat într-o șosea principală). Totodată, a fost construită o cale ferată, factor care a impulsionat dezvoltarea economică a orașului. Alte orașe, precum Dorohoi, Vaslui, Bârlad, Huși și, într-o anumită măsură, chiar și Iași, au rămas în afara acestei noi și moderne căi comerciale. Din acest motiv, evreii din aceste localități au continuat să trăiască o viață tradițională de târgoveți evrei moldoveni, și nu, Doamne ferește, din lipsă de cunoștințe sau din lipsă de talent economic și comercial, precum cel al familiei Izvorianu sau al membrilor familiei Filderman, fondatorii industriei prospere din Bacău.

Orașul Bacău, pe lângă amplasarea sa pe principala șosea comercială, avea un alt avantaj: se afla în apropierea unei regiuni  bogate cu resurse naturale și cu orașele Piatra Neamț, Buhuși, Târgu Neamț și întreaga vale a râului Trotuș. Această zonă a adus o contribuție considerabilă la economia Bacăului, care a devenit o metropolă economică locală. Este important de menționat că regiunea aceasta era bogată în resurse naturale: lemn, cărbune și petrol. Aceste resurse  naturale erau direcționate spre Bacău, orașul central, unde au fost înființate fabrici de procesare și comercializare. S-au înființat  rafinării și unități ale industriei petrochimice, precum și o fabrică de hârtie numită Letea.

În anul 1840, în provincia Bacău  existau rafinării primitive care prelucrau țițeiul natural și produceau ulei pentru încălzirea sobelor. Printre altele, se remarcă rafinăria lui B. Shefer, înființată în localitatea Lucăcești în 1840, precum și rafinăria lui M. Haimsohn, înființată tot în Lucăcești, în 1844.

[Pagina 58]

De fapt,  aceste rafinării erau ateliere, iar procesul de rafinare a petrolului se făcea într-un mod limitat și simplu. Ulterior, au fost înființate și alte rafinării, la scară mai mare:

• în 1860, în localitatea Lucăcești, de către Elic Leibu;
• în 1861, de către Alter Schwartz;
• în 1872, de către H. și S. Bernstein;
• în 1880, două rafinării au fost înființate de D. Grinberg și N. Zilberman;
• tot în 1880, o rafinărie a fost înființată de S. Schwartz în orașul Onești;
• în 1887, două rafinării au fost înființate de Făinaru și Blum în localitatea Mărgineni;
• în 1895, o rafinărie a fost înființată de Leon Leibu în orașul Adjud;
• în 1904, o rafinărie a fost înființată de Y. Hackman în localitatea Luncani.

Industria pielăriei  s-a dezvoltat, de asemenea. Fabricile au fost construite pe malul râului Bistrița, din motive sanitare. În această  zonă se afla abatorul municipal. Vâslașii obișnuiau să vină aici cu plutele la pescuit, în zona fabricilor de lângă strada Leca. Veneau  cu undițele lor, dar cumpărau și pește de la pescăria locală. Era un cartier liniștit. Din când în când se auzeau grohăiturile animalelor din abator. Printre  tăbăcăriile aflate pe malul Bistriței se numărau cele ale lui Klein, Abramovici, Froica Grinberg și Alfred Weiss. O turmă de vite care exista în zona dintre orașele Adjud și Sascut a contribuit într-o măsură considerabilă la dezvoltarea economică a orașului. Această turmă era întreținută cu ajutorul subproduselor de pulpă provenite de la fabrica de sfeclă din Sascut.

În morile înființate în Bacău erau măcinate recoltele din regiunea estică a provinciei: grâu și porumb. Centrul regiunii  estice a județului se afla în așezarea Plopana. Această zonă  era strâns legată de oraș. Totuși, morile și tăbăcăriile nu erau specifice doar orașului Bacău: aceste industrii existau în toate orașele moldovenești. O industrie care distinge Bacăul era cea a țesăturilor — industria textilă. Trei  fabrici de țesături și textile funcționau în Bacău. Materia  primă — lâna — nu era de calitate înaltă; doar o parte din ea era de bună calitate. Producătorii au găsit un substitut ieftin: bucăți de pânză uzată (cârpe), fie fabricate în România, fie importate. Țesăturile și produsul final erau un fel de “shaatnez”^[1], un amestec de lână și fire provenite din „cârpe“. După povestea unui evreu care s-a îmbogățit fabricând "fazani la conservă": „Aveau jumătate carne de cal, jumătate carne de fazan“. O altă metodă de îmbogățire pentru producătorii de țesături și textile era provocarea de incendii. Fabricile erau  asigurate, astfel că primeau despăgubiri de la compania de asigurări. Primirea acestor compensații avea efect pozitiv asupra construirii unor fabrici noi și mai mari, dotate cu echipamente moderne, cum ar fi mașini pentru pregătirea „cârpelor“.

[Pagina 59]

O a treia metodă de îmbogățire folosită de producătorii de textile a fost datorită taxelor vamale de protecție. Aceste  taxe au împiedicat importul de țesături din străinătate, în special din Anglia. În acest  fel, producătorii locali de textile au făcut avere, deoarece nu aveau concurență, iar marfa era adusă doar de la ei. Realizarea acestui aranjament a fost posibilă datorită autorităților române, prin intervenția alianței sfinte evreo-germane dintre compania din Buhuși și industriașul Sharg. Un fapt interesant: în anul 1938, un fabricant de textile a mers în Anglia pentru a verifica posibilitatea achiziționării unei fabrici acolo, dar s-a întors dezamăgit în România – a descoperit că, în Anglia, profitul industriei era de aproximativ cinci la sută din capitalul investit, în timp ce în România profitul depășea treizeci la sută. Industria textilă era cea mai profitabilă din economia românească! Această industrie a rămas cea mai profitabilă până în anul 1948, când fabricile au fost naționalizate.

Nu intenționez să numesc și să prezint toate fabricile și uzinele care produceau o gamă largă de produse, dar nu pot să trec cu vederea rușinea nerecunoștinței venite din partea urmașilor calomniatorilor. Evreii au pus bazele unei industrii dezvoltate și prospere în orașul de pe malul râului Bistrița. Astfel de cuvinte au fost publicate de un om pe nume Ovidiu Genaru în publicația locală Ateneu, în septembrie 1973: Redau aici câteva date dintr-o carte (Orașul Bacău în trecut și prezent de Gregori Grigorovici, 1934) și le aduc în fața membrilor generației tinere… Nu le voi interpreta, pentru că îmi ies din gură hohote de râs amestecate cu lacrimi. Dar trecutul  nu poate fi schimbat. Citesc o serie de inscripții din cimitirul industrial (așa scrie în originalul românesc!) al Bacăului: Fabrica de panglici a fraților Drimer; fabrica de saltele și pături a lui R. Oringher; fabrica de glutiniu pentru producerea de clei aparținând S.A.R (Societatea Anonimă Română); rafinăria lui B. Blum și Fiii; fabrica de la Mărgineni care produce combustibil pentru avioane (excelent, dar în ce cantitate?); o întreprindere rurală – fabrica de țesături a companiei lui S. Filderman (această fabrică producea textile și pânzeturi groase, țesături brute pentru haine de sac, lenjerie, ceea ce interesa țăranul român); moara Haomanit cu turbine a companiei S. Feldman; fabrica de mobilă, tâmplărie și grinzi din lemn a lui Y. Stoleru. Erau mulți meșteșugari, mai ales printre țigani, care se plimbau prin piața centrală având o ocupație suplimentară: vindeau produse mărunte, rodul muncii lor. O altă ocupație era vânzarea de obiecte mărunte pe care le cărau din loc în loc. Dintre produsele lor, se remarcau: capcane de șoareci, foarfece, cuțite, piepteni țigănești: „Cumpărați piepteni, domnilor, cumpărați piepteni!”

Mai proeminenți erau comercianții care făceau negoț la scară mare. Aceștia erau angrosiști de produse meșteșugărești: confecționau haine din pânză albă, pături, glugi, lăzi de zestre, căciuli țărănești din lână. Clienții lor erau membrii clasei de sus din Bacău. Orașul  a realizat lucruri remarcabile în domeniul comerțului și industriei într-o perioadă scurtă de timp.

[Pagina 60]

Mai presus de toate era Chevra Kadisha, a cărei misiune era să aibă grijă de pietrele funerare din cimitirele orașului. Mai târziu, poetul își exprimă cuvintele într-un stil mai serios, pasionat și partizan: „Există oare o distanță de câțiva ani-lumină până la acea planetă necunoscută? Astăzi vedem o dezvoltare industrială uriașă, fără precedent, organizată de Partidul Comunist Român, care a contribuit la prosperitatea industriei în orașul Bacău. Indiferența burgheză a fost cea care a oprit entuziasmul și parcă a legat lingouri grele de plumb de aripile viselor. În zilele noastre, s-au realizat mari împliniri.”

Un „mare gânditor” poate „șterge de pe hartă”, dintr-o singură mișcare de condei, trecutul unui oraș care a ajuns la acele realizări datorită boomului comercial la care evreii au contribuit în mod semnificativ. „Da, este posibil să construim o industrie prosperă fără “evreii aceia”^[2] Singer, Perlberger, Calmanovici”, scria un alt apologet pe nume Calistrat Sabin, în jurnalul menționat anterior, de o calitate foarte slabă. Așa-zișii „gânditori” nu s-au mulțumit doar să ia în derâdere și să minimalizeze contribuția importantă a evreilor la industrie. Ei continuau să se îndepărteze de adevăr, încercând să demonstreze că și comerțul din orașul Bacău a început… „ ca fiind comerțul de stat ”.

Este greu să le explici și să le transmiți faptul că, în anul 1742, domnitorul Constantin Mavrocordat le-a permis comercianților evrei din orașul Hutin să se stabilească în Bacău și să-și construiască casele pe pământul său. Le-a oferit evreilor protecția sa și le-a acordat scutiri de taxe. Într-un  document din anul 1769 sunt menționați mulți comercianți evrei care vindeau băuturi alcoolice, ulei și alte produse. La recensământul din 1896 erau înregistrați 550 de comercianți evrei în Bacău. Aproape  de perioada Holocaustului, în oraș existau 643 de comercianți evrei. Averile a 621 dintre aceștia au fost expropriate. Comerțul a adus prosperitate economică orașului Bacău, o prosperitate de care puține orașe din România s-au bucurat. Mulți comercianți se ocupau de import și export. Cantitatea  de mărfuri de pe piața locală era mare.

Nu exista niciun adevăr în vorbele apărătorilor regimului comunist!

Note ale traducătorului:

1. O țesătură făcută dintr-un amestec de lână și in (Linsey-Woolsey), pe care legea iudaică, conform Torei, interzice să fie purtată. Retur
2. Acest cuvânt era folosit frecvent în anii 1990, când a fost publicată cartea memorială, dar în prezent este înțeles ca un termen jignitor. Retur

[Pagina 61]

În Moldova,  în anumite orașe, existau străzi numite „Strada Mare” – strada negustorilor. Pe aceste  străzi, evreii aveau multe afaceri. La Bacău, pe „Strada Mare”, existau 40 sau 50 de magazine. Unele  erau elegante, iar altele modeste. Strada era caracterizată de comerțul viu care se desfășura acolo. Totuși,  deși erau necesari, comercianții erau urâți și disprețuiți de către români. Mulți  evrei erau proprietari de magazine pe acea stradă. În anii celui de-al Doilea Război Mondial, „românizarea” a adus confiscări fără vreun beneficiu pentru comerțul românesc. Românii preferau să lucreze în serviciul public și apoi să se pensioneze mulțumiți. Evreii, în schimb, erau harnici și inițiativi. Magazinele din „Strada Mare” erau în mare parte deținute de evrei. Acele magazine au fost jefuite de membri ai Partidului Național Creștin (cuziștii); dacă nu ar fi existat acele magazine, ce ar mai fi avut de jefuit?

Un comerț variat se desfășura și pe alte străzi, în special pe străzile mai largi, unde comercianții nu erau evrei. Printre acești comercianți se numărau: Florescu, Iordănescu, Giurgiu, Vitanovici, Opacek. Dar această realitate nu era suficientă pentru a contrazice povestea „Străzii Mari”, care a fost popularizată în timpul anilor comunismului în epoca lui Ceaușescu. Ceea ce a fost popularizat și răspândit era complet diferit de realitate. Iată un exemplu:

În ziarul Steagul Roșu, sponsorizat de consiliul regional al Partidului Comunist Român (districtul Bacău), a apărut la 8 martie 1975 un articol intitulat „De la Strada Mare la Marea Industrie”, scris de un jurnalist pe nume N. Constantin. Urmează un citat din remarcile sale:

„Să privim  strada de la un capăt la altul. O stradă care și-a păstrat măreția timp de 40–50 de ani. Strada nu este atât de grandioasă pe cât sugerează numele ei. De  la Piața Dr. Orăneanu  până la Grădina de Trandafiri sunt doar 200–300 de metri.

[Pagina 62]

Totuși,  măreția ei consta în faptul că era fundalul destinului anumitor oameni. Are o mare importanță în istoria orașului, o istorie cunoscută generațiilor tinere doar din povești. „Strada Mare”  era centrul orașului, elita orașului. Da,  acolo a fost scena semnării faimoasei „Armonii” dintre partidele de altădată. „Sărutările din Piața Independenței” – chiar dacă nu este plauzibil! „Strada Mare” este o stradă mică. Și totuși era strada elitei, strada care a determinat soarta întregului oraș și chiar a întregii țări!”

Centrul  orașului se afla pe strada Regele Ferdinand. Elita  societății locuia pe alte străzi, precum General Averescu, Gimnaziului, Băncii, Ioniță Sturdza, Bacău–Focșani. Elita  societății românești de atunci slujea patria prin faptele și inimile lor. Ca și ei,  existau și câțiva evrei care aveau conexiuni politice și influență.

N. Constantin nu dorea să vadă diferența dintre trecut și prezent. El i-a incitat pe tinerii creștini naționaliști (cuziștii) să dea afară evreii și considera importantă întărirea antisemitismului în rândul tinerilor comuniști.

Se pare că Constantin spunea: „Vedeți cum era în trecut? Judecați  singuri. Fără acei jidani ne descurcăm mai bine…”

Apoi adaugă: „Aceste muște se retrag încet, dar sigur, spre regiunile îndepărtate ale Estului. Tot astfel au acționat corbii din Kolîvan odinioară.”^[1]

Constantin… un evreu. Un fapt care face comentariile sale deprimante și umilitoare. Un evreu care își vede coreligionarii în mod evident ca muște și le neagă munca și contribuțiile la viața economică a orașului. Totuși consideră potrivit să laude fabrica Letea.

Constantin trimite săgeți otrăvite către „jidani”: Singer, Perleberg, Kalmanovici, Filderman, Grad, Klein, Abramovici, Froike Grimberg. Este clar că în opinia sa ei au pângărit comerțul românesc, deoarece erau elite ale „Străzii Mari”, printre ei numărându-se Levantier, Grober, Solomon, Horn, Bernstein, Armeanul, Mendelovici. În epoca lui Ceaușescu, situația era diferită: atunci comercianții evrei nu mai erau pe „Strada Mare”. În vremea  lui Constantin, magazinele evreilor erau aliniate în subsolurile unor clădiri elegante, dar rafturile lor erau goale. Tarabele unde evreii vindeau pânză, batiste și papuci dispăruseră! Și  atunci exista o abundență relativă.

Expulzarea comercianților și proprietarilor de fabrici evrei și naționalizarea proprietăților lor nu a avut loc doar după venirea la putere a elitei comuniste. Cu câțiva  ani înainte, în 1940, „românizarea” se manifestase – prin boicot și prin prima naționalizare a proprietăților evreiești, prin transferul lor în mâinile guvernului și apoi în mâini românești. Un fenomen unic a fost Aromânizarea^[2].

[Pagina 63]

În anii 1930, refugiați din Macedonia au sosit în România. Refugiați  politici, apropiați ai poporului român. Ei purtau  uniforme verzi și nu se dădeau în lături de la jaf sau crimă. Ei  au participat la uciderea prim-ministrului Ion G. Duca și la masacrul de la Jilava^[3], precum și la ocuparea magazinelor evreilor dați afară fără compensații. Aromânii (Koutzovlahi^[4]) obișnuiau să bea rachiu tare și își îndreptau privirea spre taverne. Evreii aveau permise să vândă alcool, dar permisul era greu de obținut și necesita mită și taxe mari.

Când macedonenii au preluat tavernele, nu erau obligați să restituie nimic evreilor și nici să plătească taxe pentru permise. Mai  întâi au luat taverna lui Aroneanu de pe strada Leca. Aroneanu, era fratele doctorului Herman Aroneanu, un lider socialist local, care a fost ucis de locotenentul comandor Politzer în 1920. Al doilea  local furat de la evrei a fost Pui de Lup, deținut de Antler. Apoi  au venit taverna Zece Mese și taverna Kolar. Pe „Strada Mare”  existau mai multe taverne evreiești și acestea au fost furate. La capătul străzii, vizavi de Biserica Sf. Nicolae, se aflau: Taverna Steinbok, Taverna Brill și Taverna Carpații, deținută de Iancu Berl și poreclită „Taverna lui Iancu Șchiopul”. După  aceea pe „Strada Mare” se afla taverna familiei Marcu Izik. În centrul orașului, mai multe restaurante evreiești au fost abandonate și puteau fi luate gratis: restaurantul lui Herman Izhak, restaurantul Consum, restaurantul „Viață Nouă”, restaurantul Iacovi. Aproape  era Sigheru, singura tavernă din oraș deținută de neevrei. Acolo  se afla o curte cu grădină unde se auzeau cântece și romanțe^[5] – printre ele celebra Zaraza, iubită de români si cântată de renumitul cântăreț Zavaidoc^[6].

Cei  deposedați nu au primit despăgubiri. Se pretindea că proprietarii datorau sume mari de impozit. Trebuie  subliniat că, chiar și după venirea la putere a regimului comunist, ei nu au fost compensați pentru pierderea afacerilor.

Odată  cu ascensiunea regimului comunist, toate tavernele, magazinele și fabricile au fost naționalizate. Ultimele  afaceri naționalizate au fost farmaciile. La 4 mai 1949, farmaciile au fost naționalizate, cu toate medicamentele lor, și transferate în mod ordonat către autorități.

Note ale traducătorului:

1. Referirea este la o plagă din Kolîvan (astăzi Tallinn) din anul 1531. Return
2. Aromânii sunt o minoritate etnică din România. Return
3. 1940. Return
4. Un subgroup al aromânilor. Return
5. Acest gen muzical, scris și „romanță”, poate face referire la piese vocale sau instrumentale. Return
6. Marin Teodorescu, cunoscut ca Zavaidoc (1896–1945). Return

  Bacău, Romania     Yizkor Book Project     JewishGen Home Page

Copyright © 1999-2026 by JewishGen, Inc.
Updated 10 Dec 2025 by LA